Simptomatologia Holocaustului în România. Un text inedit privind Transnistria
Perioada interbelică ne este în mare parte necunoscută. Privitor la ea, suntem prizonierii a nenumărate clişee. Istoricii vorbesc despre un „război glorios” şi o „mare unire”, care a succedat păcii de la Buftea… Iar intelectualii în genere ne povestesc despre o „epocă privilegiată” ce a adus contribuţii culturale remarcabile, uitînd că majoritatea acestor producţii au apărut mai tîrziu şi în alte spaţii culturale. Totuşi, unii au simţit nevoia să-şi proiecteze iluziile (şi frustrările) într-o ipotetică epocă de aur care ar fi fost spulberată de comunism si care, dacă ar fi continuat, cine ştie ce-ar fi oferit… Trebuie totuşi menţionate cîteva din „realizările” acelei epoci: autoritarism, sucombarea democraţiei, ralierea cu Germania nazistă, Holocaustul. Multă vreme această ultimă chestiune a fost fie negată, fie ignorată, fiind ulterior admisă cu jenă, dar întotdeauna a fost justificată, explicată. Din vasta arie a „explicaţiilor” – care se întinde de la negaţie, comparaţie şi minimalizare pînă la conspiraţie – mă voi opri doar asupra acelora care încearcă să justifice prezenţa trupelor române în Transnistria.
De curînd am avut norocul/ghinionul să descopăr un text. Este vorba despre volumul Crez nou al lui Ştefan Tătărescu. A fost editat în 1932, iar subtitlul (şi subtextul) său este reprezentat de „ideea naţional-socialistă”. Enunţurile formulate în acest volum-broşură sunt adesea surprinzătoare, dacă nu şocante, aproape cioraniene… Singura scuză a lucrării este că (probabil) nu a avut o circulaţie destul de largă, că nu a fost, aşadar, reprezentativă pentru epoca apariţiei sale. Vorbim de începutul anilor ’30. Acest argument al nereprezentativităţii poate fi invocat cu uşurinţă de oricine. Însă, privită din unghiul istoriei intelectuale, chestiunea devine secundară. Rămîne relevant faptul că aceste idei au existat, au fost tipărite şi au circulat în România de atunci. Şi ele ne pot oferi un context pentru o serie de evenimente pe care, dacă nu le-au generat (fiind presupuse nereprezentative), cel puțin le-au fost un simptom. Iar această „teorie” a textului simptom este acceptată, dacă nu de la Casandra, fiica regelui Priam, cel puţin de la începutul secolului XX.
Argumentarea curentă asupra Transnistriei se bazează pe un raţionament justificativ folosit deseori în disciplina istorică. El poate fi spectaculos, terapeutic chiar, însă are un viciu fundamental: este invalid din punct de vedere logic. Acest tip de argument operează o inversare a raportului dintre cauză şi efect. Într-o exprimare plastică şi minimală, un raţionament justificativ ia forma acestuia: „Păsările au aripi pentru că zboară”. Genul acesta de paralogism are o anumită respectabilitate, oferită de aparenţa unei argumentări. Pentru unii un astfel de „raţionament” are prestanţă, în măsura în care nu reprezintă totuşi o adunătură de lozinci comprimate sub forma unui text (cum se mai întîmplă), ci este perceput ca o argumentare. Însă argumentarea trebuie să mai fie şi validă, nu doar să existe.
Chestiunea Transnistriei este privită printr-o asemenea grilă consolativă, ignorîndu-se, pe de o parte, crimele făcute acolo, care ne clasează pe un dezonorant loc doi în „topul” Holocaustului, pe de alta, actul nejustificat de agresiune împotriva unei ţări. Se va spune că agresiunea împotriva URSS a fost justificată, întrucît ne-a fost luată Basarabia. Da, însă a fost justificată doar pînă la Nistru, limita războiului legitim. Şi dacă ar fi să ne luăm după argumentaţia conform căreia războiul trebuia continuat pînă cînd URSS ar fi fost înfrînt şi ar fi acceptat condiţiile păcii, Transnistria nu ar fi trebuit să fie anexată. Anexînd Transnistria, România s-a situat pe o poziţie mai puţin legitimă decît cea a Bulgariei, URSS-ului sau Ungariei, care revendicau de la România teritorii care le aparţinuseră în trecut. Aşadar, România a folosit ca justificare pentru anexarea unui teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată a) nevoia înfrîngerii URSS (nu este clar cum anexarea ar fi putut justifica o asemenea nevoie), b) compensarea pentru injusta anexare a Ardealului de Nord de către Ungaria, respectiv a Cadrilaterului de către Bulgaria.
Textul lui Tătărescu are calitatea de a dinamita acest clişeu consolativ. El exprimă în mod neechivoc ideea anexării Transnistriei într-o perioadă în care acţiunile URSS-ului, Bulgariei şi Ungariei nu ar fi putut justifica nicidecum o asemenea dorinţă. Iar această idee – a atacării şi anexării de teritorii de la URSS – apare negru pe alb în lucrarea lui Ştefan Tătărescu. În acest context, devine relevant faptul că teoria lui Tătărescu este calchiată după modelul german. El invocă, de exemplu, nevoia unui „Hinterland”, a unui „Lebensraum” în care energiile naţionale să se dezvolte. Acest amănunt este important, deoarece stabileşte termenii unei analogii, asupra căreia vom reveni.
În 1932 – şi chiar mai tîrziu – în Germania nu existau percepţii radicale legate de exterminarea evreilor. Totuşi, acest lucru s-a întîmplat şi s-a asociat, în cadrul nazismului, cu ideea lebensraumului, a unui teritoriu anexat în est, unde au avut loc masacrele. În România, însă, asemenea idei făcuseră tradiţie. Să ne amintim de Soll şi Haben. Chestiunea Ovreilor din România a lui Ioan Slavici. Vorbind de evrei, acesta susţinea nici mai mult nici mai puţin că „ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei!” N.C. Paulescu, de asemenea, s-a pronunţat la modul literal asupra exterminării evreilor ca pe păduchi sau ploşniţe.
Astfel, avem bazele unei analogii puternice între situaţia României şi cea a Germaniei. În ambele cazuri masacrele se asociază cu anexarea unor teritorii în est. Şi dacă multă vreme s-a crezut că în România a lipsit „suportul teoretic” necesar explicării unor asemenea fapte – masacrele şi anexarea Transnistriei fiind explicate mai degrabă prin cauze conjuncturale – trebuie totuşi să admitem că a existat şi un suport teoretic destul de coerent şi că e posibil ca acţiunile politice ale statului român să fi fost motivate şi ideologic. Această concluzie este de bun simţ. Nimeni nu neagă că în România a existat antisemitism şi că s-a dorit (de către unii) exterminarea evreilor. Antisemiţii şi-au justificat în fel şi chip această dorinţă. Însă noutatea este dată de faptul că a existat o premeditare şi în ceea ce priveşte agresiunea împotriva URSS-ului şi anexarea de la acesta a unor teritorii care nu aparţinuseră niciodată vreunei entităţi statale româneşti. Dacă statul român a recunoscut (tardiv) crimele împotriva evreilor, chestiunea Transnistriei a rămas prizonieră în orizontul retoricii „conjuncturii fatale”, al „situaţiei fără ieşire” şi al „compensaţiei” pentru nişte pierderi teritoriale fără îndoială tragice. Dar, cum spuneam, lucrarea lui Tătărescu are calitatea de a demonta cu uşurinţă acest clişeu.
Autorul tratează problema republicii moldoveneşti din Transnistria interbelică în relaţia României cu Rusia în eventualitatea unui război germano-japonezo-rus. Pentru el soluţiile sunt fie crearea unui stat tampon în Transnistria, care să includă inclusiv Odessa, fie – în eventualitatea victoriei coaliţiei germano-japoneze – încorporarea Transnistriei în România. El calchiază practic modelul german al Drang nach Ost-ului şi al Ucrainei ca spaţiu vital, punînd ochii pe recent creata republică moldovenească transnistreană.
Der Drang nach Osten rămîne cheia politicii germane de astăzi. Întreaga acţiune de expansiune a Germaniei este îndreptată spre răsărit. (p. 28)
Întinsa şi acum depopulata Ucraină totdeauna fusese considerată în cercurile naţionaliste din Berlin ca un admirabil Hinterland pentru colonizarea surplusului populaţiei germane (s.n.)
(p. 29)
Aşadar Tătărescu era la curent cu teoria Hinterlandului care preconiza să transforme Ucraina într-un fel de colonie germană, un teritoriu care să asigure „spaţiul vital” (Lebensraum) pentru dezvoltarea naţiunii germane. Şi, bineînţeles, proiectează acest lucru cu privire la naţiunea română. De altfel, relativ la dimensiunile lucrării, chestiunea Transnistriei ocupă un spaţiu extrem de redus.
Dacă vom fi tîrîţi în acest nou războiu, aceasta rămîne totuşi în cadrul probabilităţilor. Privind spre răsărit, România va avea de rezolvit două importante probleme: a) o problemă morală, recunoaşterea de jure din partea statului rus (sovietic sau ţarist, nu importă) a înglobării definitive a Basarabiei în graniţele României întregite; b) problema republicii moldoveneşti, problemă care va putea fi soluţionată în două moduri: sau se va putea crea un stat tampon între România şi Rusia cu teritoriul acestei republici moldoveneşti pînă la Odessa inclusiv, sau în caz de biruinţă a oştilor româneşti, întreg acest teritoriu să fie înglobat României. (p. 29)
Este frapant faptul că pentru el Ucraina nu există, fiind mai degrabă „un teritoriu depopulat”. El vorbeşte – să nu uităm că suntem în 1932 – de o „înglobare” a unui teritoriu şi de o biruinţă a oştilor româneşti într-o conflagraţie a titanilor. Este o pretenţie deloc modestă. Dacă ar fi să analizăm limbajul, termeni ca „biruinţă” şi „oştire” duc mai degrabă la imaginarul de tip medieval – la arcaşii lui Ştefan cel Mare sau la oştenii care ar trebui să crească „ca brazii în pădure” (C.Z. Codreanu) – decît la ideea unei armate organizate pe baze moderne, capabile să participe la o asemenea conflagraţie. Să nu uităm totuşi că „biruinţa” trebuia să aibă loc asupra Uniunii Sovietice.
După cum am precizat anterior, cartea alocă un spaţiu mult mai larg unor meditaţii de tip „naţional-socialist”, decît chestiunii Transnistriei. Limbajul lui Tătărescu seamănă frapant cu cel folosit de Cioran în anii 1935-1936 în Schimbarea la faţă a României. Termeni ca „revoluţie”, „elan”, „vitalitate” şi expresii ca „depăşirea nivelului istoric”, „om nou” apar literal în ambele lucrări. La nivelul ideilor, ambii autori împărtăşesc o perspectivă vitalistă, organicistă, punînd colectivitatea înaintea individului şi dorind un „elan” care să ne scoată din minoratul istoric, economic şi cultural. Ambii dau dovadă de luciditate cu privire la situaţia reală a României, pe care alţi naţionalişti nu o împărtăşesc. Aşadar, şi acest lucru este foarte important, aceste texte diferă de filonul „neaoş”, ruralist şi sămănătorist al naţionalismului exploatat de autori ca A.C. Cuza sau C.Z. Codreanu. Aşadar, se poate susţine fie că au făcut parte din acelaşi cerc intelectual (ceea ce este posibil), fie că acest tip de idei a cunoscut o oarecare circulaţie în epocă.
În cele ce urmează vom pune cîteva fragmente în oglindă. De pildă Tătărescu afirmă că:
idealul „naţie” nu poate fi despărţit de idealul „muncă”. Truda organizată a tuturor asigură (…) un prezent de „forţă” şi un viitor de „strălucire” (…) Naţionalismul nu mai este azi, ca în veacul trecut, o simplă dispoziţie sufletească; acest sentiment vital pentru existenţa şi afirmarea popoarelor cere azi un solidarism concret exprimat, un efort organizat şi unitar al energiei naţionale. (p. 30-31)
Cioran exprimă această idee în capitolul „Colectivism naţional” din Schimbarea la faţă a României mult mai succint, ca şi cum ar fi rezultatul unui conspect:
Un naţionalism care crede că poate să rezolve problemele unei naţiuni fără să soluţioneze conflictele şi inegalităţile sociale, este nu numai reacţionar, ci şi imposibil. (127)
Ambii autori sunt fascinaţi de evoluţiile din URSS. Pentru Tătărescu:
ideologia bolşevică (...) a prilejuit rasei slave o disciplină, un steag de raliere şi o hipertrofiere a egoismului naţional. Bolşevismul e cea mai virulentă şi mai îngrijorătoare formă a naţionalismului slavo-asiatic, acesta e adevărul. (p. 6)
Cioran, la rîndul său, „admiră punerea la teasc” a naţiunii din cadrul regimului sovietic. El considera că Lenin a salvat naţionalismul, reprezentînd prototipul omului politic al vremurilor viitoare
De n-ar fi fost revoluţia rusă, naţionalismul era atît de reacţionar, încît s-ar fi împărţit în numele lui averea săracilor la bogaţi. (…) Lenin a creat tuturor mişcărilor ideologice un interes pentru problemele sociale. (p. 127)
Iată şi „răspunsul” lui Tătărescu în ce priveşte problema socială:
a dispărut exploatarea muncii în favoarea categoriei privilegiate. Patriotismul romantic al veacului trecut alunecă fără voia noastră pe linia nouă de întrecerea a popoarelor prin randamentul organizat al producţiilor naţionale (p. 31)
Legat de circulaţia unor astfel de „idei noi”, vom prezenta un răspuns a lui Eliade – care se revendica de la Eminescu, Vasile Conta şi Haşdeu – publicat în 1934 în „Credinţa”, perioadă în care cartea lui Tătărescu era deja pe piaţă, iar Cioran probabil că-şi redacta propriile meditaţii privind schimbarea la faţă a României. În articolul „Împotriva dreptei şi a stîngii” Eliade se ridică împotriva spiritului imitativ al românilor, care pînă acum se exersase în „maimuţărirea” ideologiilor de stînga socialiste şi comuniste. Însă, consideră el,
de vreun an încoace se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioasă ca cea dintîi: ideologia fascisto-hitleristă, bazată pe lupta de rasă şi de religie, pe şovinism fără omenie şi pe un patriotism ridicol. Ce a încercat ea si cum a rătăcit ea minţile cu maimuţăreala hitleristă, nu mai e nevoie să repetăm; o ştie toată lumea, şi în gazeta aceasta s-a vorbit adesea de ea. (…) Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preţ (…) Mă gîndesc la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor ţări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realităţile noastre româneşti.
După cum dovedeşte şi fragmentul de mai sus, inserţia acestui tip de idei ale căror exponenţi se fac autori ca Cioran sau Tătărescu a fost sesizată şi a primit chiar răspunsul ideologilor unui alt tip de naţionalism, pe care îl voi caracteriza succint ca „ruralist”, reprezentat atunci de Eliade, A.C. Cuza, C.Z. Codreanu sau chiar N. Ionescu. A existat o dezbatere publică, aceste idei au fost cunoscute şi combătute, iar exponenţii lor, odată cu dispariţia lui Codreanu şi apropierea României de Germania nazistă, au avut, probabil, posibilitatea să influenţeze inclusiv decizia politică. Astfel, faptele istorice îşi capătă un „suport teoretic”, care este analog celui german, şi astfel, nici Transnistria şi nici Holocaustul nu mai reprezintă fenomene pure, apărute din senin sau rezultatul unor reacţii dictate doar de conjuncturi.
De curînd am avut norocul/ghinionul să descopăr un text. Este vorba despre volumul Crez nou al lui Ştefan Tătărescu. A fost editat în 1932, iar subtitlul (şi subtextul) său este reprezentat de „ideea naţional-socialistă”. Enunţurile formulate în acest volum-broşură sunt adesea surprinzătoare, dacă nu şocante, aproape cioraniene… Singura scuză a lucrării este că (probabil) nu a avut o circulaţie destul de largă, că nu a fost, aşadar, reprezentativă pentru epoca apariţiei sale. Vorbim de începutul anilor ’30. Acest argument al nereprezentativităţii poate fi invocat cu uşurinţă de oricine. Însă, privită din unghiul istoriei intelectuale, chestiunea devine secundară. Rămîne relevant faptul că aceste idei au existat, au fost tipărite şi au circulat în România de atunci. Şi ele ne pot oferi un context pentru o serie de evenimente pe care, dacă nu le-au generat (fiind presupuse nereprezentative), cel puțin le-au fost un simptom. Iar această „teorie” a textului simptom este acceptată, dacă nu de la Casandra, fiica regelui Priam, cel puţin de la începutul secolului XX.
Argumentarea curentă asupra Transnistriei se bazează pe un raţionament justificativ folosit deseori în disciplina istorică. El poate fi spectaculos, terapeutic chiar, însă are un viciu fundamental: este invalid din punct de vedere logic. Acest tip de argument operează o inversare a raportului dintre cauză şi efect. Într-o exprimare plastică şi minimală, un raţionament justificativ ia forma acestuia: „Păsările au aripi pentru că zboară”. Genul acesta de paralogism are o anumită respectabilitate, oferită de aparenţa unei argumentări. Pentru unii un astfel de „raţionament” are prestanţă, în măsura în care nu reprezintă totuşi o adunătură de lozinci comprimate sub forma unui text (cum se mai întîmplă), ci este perceput ca o argumentare. Însă argumentarea trebuie să mai fie şi validă, nu doar să existe.
Chestiunea Transnistriei este privită printr-o asemenea grilă consolativă, ignorîndu-se, pe de o parte, crimele făcute acolo, care ne clasează pe un dezonorant loc doi în „topul” Holocaustului, pe de alta, actul nejustificat de agresiune împotriva unei ţări. Se va spune că agresiunea împotriva URSS a fost justificată, întrucît ne-a fost luată Basarabia. Da, însă a fost justificată doar pînă la Nistru, limita războiului legitim. Şi dacă ar fi să ne luăm după argumentaţia conform căreia războiul trebuia continuat pînă cînd URSS ar fi fost înfrînt şi ar fi acceptat condiţiile păcii, Transnistria nu ar fi trebuit să fie anexată. Anexînd Transnistria, România s-a situat pe o poziţie mai puţin legitimă decît cea a Bulgariei, URSS-ului sau Ungariei, care revendicau de la România teritorii care le aparţinuseră în trecut. Aşadar, România a folosit ca justificare pentru anexarea unui teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată a) nevoia înfrîngerii URSS (nu este clar cum anexarea ar fi putut justifica o asemenea nevoie), b) compensarea pentru injusta anexare a Ardealului de Nord de către Ungaria, respectiv a Cadrilaterului de către Bulgaria.
Textul lui Tătărescu are calitatea de a dinamita acest clişeu consolativ. El exprimă în mod neechivoc ideea anexării Transnistriei într-o perioadă în care acţiunile URSS-ului, Bulgariei şi Ungariei nu ar fi putut justifica nicidecum o asemenea dorinţă. Iar această idee – a atacării şi anexării de teritorii de la URSS – apare negru pe alb în lucrarea lui Ştefan Tătărescu. În acest context, devine relevant faptul că teoria lui Tătărescu este calchiată după modelul german. El invocă, de exemplu, nevoia unui „Hinterland”, a unui „Lebensraum” în care energiile naţionale să se dezvolte. Acest amănunt este important, deoarece stabileşte termenii unei analogii, asupra căreia vom reveni.
În 1932 – şi chiar mai tîrziu – în Germania nu existau percepţii radicale legate de exterminarea evreilor. Totuşi, acest lucru s-a întîmplat şi s-a asociat, în cadrul nazismului, cu ideea lebensraumului, a unui teritoriu anexat în est, unde au avut loc masacrele. În România, însă, asemenea idei făcuseră tradiţie. Să ne amintim de Soll şi Haben. Chestiunea Ovreilor din România a lui Ioan Slavici. Vorbind de evrei, acesta susţinea nici mai mult nici mai puţin că „ne rămîne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă ca să nu mai rămînă nici sămînţă din ei!” N.C. Paulescu, de asemenea, s-a pronunţat la modul literal asupra exterminării evreilor ca pe păduchi sau ploşniţe.
Astfel, avem bazele unei analogii puternice între situaţia României şi cea a Germaniei. În ambele cazuri masacrele se asociază cu anexarea unor teritorii în est. Şi dacă multă vreme s-a crezut că în România a lipsit „suportul teoretic” necesar explicării unor asemenea fapte – masacrele şi anexarea Transnistriei fiind explicate mai degrabă prin cauze conjuncturale – trebuie totuşi să admitem că a existat şi un suport teoretic destul de coerent şi că e posibil ca acţiunile politice ale statului român să fi fost motivate şi ideologic. Această concluzie este de bun simţ. Nimeni nu neagă că în România a existat antisemitism şi că s-a dorit (de către unii) exterminarea evreilor. Antisemiţii şi-au justificat în fel şi chip această dorinţă. Însă noutatea este dată de faptul că a existat o premeditare şi în ceea ce priveşte agresiunea împotriva URSS-ului şi anexarea de la acesta a unor teritorii care nu aparţinuseră niciodată vreunei entităţi statale româneşti. Dacă statul român a recunoscut (tardiv) crimele împotriva evreilor, chestiunea Transnistriei a rămas prizonieră în orizontul retoricii „conjuncturii fatale”, al „situaţiei fără ieşire” şi al „compensaţiei” pentru nişte pierderi teritoriale fără îndoială tragice. Dar, cum spuneam, lucrarea lui Tătărescu are calitatea de a demonta cu uşurinţă acest clişeu.
Autorul tratează problema republicii moldoveneşti din Transnistria interbelică în relaţia României cu Rusia în eventualitatea unui război germano-japonezo-rus. Pentru el soluţiile sunt fie crearea unui stat tampon în Transnistria, care să includă inclusiv Odessa, fie – în eventualitatea victoriei coaliţiei germano-japoneze – încorporarea Transnistriei în România. El calchiază practic modelul german al Drang nach Ost-ului şi al Ucrainei ca spaţiu vital, punînd ochii pe recent creata republică moldovenească transnistreană.
Der Drang nach Osten rămîne cheia politicii germane de astăzi. Întreaga acţiune de expansiune a Germaniei este îndreptată spre răsărit. (p. 28)
Întinsa şi acum depopulata Ucraină totdeauna fusese considerată în cercurile naţionaliste din Berlin ca un admirabil Hinterland pentru colonizarea surplusului populaţiei germane (s.n.)
(p. 29)
Aşadar Tătărescu era la curent cu teoria Hinterlandului care preconiza să transforme Ucraina într-un fel de colonie germană, un teritoriu care să asigure „spaţiul vital” (Lebensraum) pentru dezvoltarea naţiunii germane. Şi, bineînţeles, proiectează acest lucru cu privire la naţiunea română. De altfel, relativ la dimensiunile lucrării, chestiunea Transnistriei ocupă un spaţiu extrem de redus.
Dacă vom fi tîrîţi în acest nou războiu, aceasta rămîne totuşi în cadrul probabilităţilor. Privind spre răsărit, România va avea de rezolvit două importante probleme: a) o problemă morală, recunoaşterea de jure din partea statului rus (sovietic sau ţarist, nu importă) a înglobării definitive a Basarabiei în graniţele României întregite; b) problema republicii moldoveneşti, problemă care va putea fi soluţionată în două moduri: sau se va putea crea un stat tampon între România şi Rusia cu teritoriul acestei republici moldoveneşti pînă la Odessa inclusiv, sau în caz de biruinţă a oştilor româneşti, întreg acest teritoriu să fie înglobat României. (p. 29)
Este frapant faptul că pentru el Ucraina nu există, fiind mai degrabă „un teritoriu depopulat”. El vorbeşte – să nu uităm că suntem în 1932 – de o „înglobare” a unui teritoriu şi de o biruinţă a oştilor româneşti într-o conflagraţie a titanilor. Este o pretenţie deloc modestă. Dacă ar fi să analizăm limbajul, termeni ca „biruinţă” şi „oştire” duc mai degrabă la imaginarul de tip medieval – la arcaşii lui Ştefan cel Mare sau la oştenii care ar trebui să crească „ca brazii în pădure” (C.Z. Codreanu) – decît la ideea unei armate organizate pe baze moderne, capabile să participe la o asemenea conflagraţie. Să nu uităm totuşi că „biruinţa” trebuia să aibă loc asupra Uniunii Sovietice.
După cum am precizat anterior, cartea alocă un spaţiu mult mai larg unor meditaţii de tip „naţional-socialist”, decît chestiunii Transnistriei. Limbajul lui Tătărescu seamănă frapant cu cel folosit de Cioran în anii 1935-1936 în Schimbarea la faţă a României. Termeni ca „revoluţie”, „elan”, „vitalitate” şi expresii ca „depăşirea nivelului istoric”, „om nou” apar literal în ambele lucrări. La nivelul ideilor, ambii autori împărtăşesc o perspectivă vitalistă, organicistă, punînd colectivitatea înaintea individului şi dorind un „elan” care să ne scoată din minoratul istoric, economic şi cultural. Ambii dau dovadă de luciditate cu privire la situaţia reală a României, pe care alţi naţionalişti nu o împărtăşesc. Aşadar, şi acest lucru este foarte important, aceste texte diferă de filonul „neaoş”, ruralist şi sămănătorist al naţionalismului exploatat de autori ca A.C. Cuza sau C.Z. Codreanu. Aşadar, se poate susţine fie că au făcut parte din acelaşi cerc intelectual (ceea ce este posibil), fie că acest tip de idei a cunoscut o oarecare circulaţie în epocă.
În cele ce urmează vom pune cîteva fragmente în oglindă. De pildă Tătărescu afirmă că:
idealul „naţie” nu poate fi despărţit de idealul „muncă”. Truda organizată a tuturor asigură (…) un prezent de „forţă” şi un viitor de „strălucire” (…) Naţionalismul nu mai este azi, ca în veacul trecut, o simplă dispoziţie sufletească; acest sentiment vital pentru existenţa şi afirmarea popoarelor cere azi un solidarism concret exprimat, un efort organizat şi unitar al energiei naţionale. (p. 30-31)
Cioran exprimă această idee în capitolul „Colectivism naţional” din Schimbarea la faţă a României mult mai succint, ca şi cum ar fi rezultatul unui conspect:
Un naţionalism care crede că poate să rezolve problemele unei naţiuni fără să soluţioneze conflictele şi inegalităţile sociale, este nu numai reacţionar, ci şi imposibil. (127)
Ambii autori sunt fascinaţi de evoluţiile din URSS. Pentru Tătărescu:
ideologia bolşevică (...) a prilejuit rasei slave o disciplină, un steag de raliere şi o hipertrofiere a egoismului naţional. Bolşevismul e cea mai virulentă şi mai îngrijorătoare formă a naţionalismului slavo-asiatic, acesta e adevărul. (p. 6)
Cioran, la rîndul său, „admiră punerea la teasc” a naţiunii din cadrul regimului sovietic. El considera că Lenin a salvat naţionalismul, reprezentînd prototipul omului politic al vremurilor viitoare
De n-ar fi fost revoluţia rusă, naţionalismul era atît de reacţionar, încît s-ar fi împărţit în numele lui averea săracilor la bogaţi. (…) Lenin a creat tuturor mişcărilor ideologice un interes pentru problemele sociale. (p. 127)
Iată şi „răspunsul” lui Tătărescu în ce priveşte problema socială:
a dispărut exploatarea muncii în favoarea categoriei privilegiate. Patriotismul romantic al veacului trecut alunecă fără voia noastră pe linia nouă de întrecerea a popoarelor prin randamentul organizat al producţiilor naţionale (p. 31)
Legat de circulaţia unor astfel de „idei noi”, vom prezenta un răspuns a lui Eliade – care se revendica de la Eminescu, Vasile Conta şi Haşdeu – publicat în 1934 în „Credinţa”, perioadă în care cartea lui Tătărescu era deja pe piaţă, iar Cioran probabil că-şi redacta propriile meditaţii privind schimbarea la faţă a României. În articolul „Împotriva dreptei şi a stîngii” Eliade se ridică împotriva spiritului imitativ al românilor, care pînă acum se exersase în „maimuţărirea” ideologiilor de stînga socialiste şi comuniste. Însă, consideră el,
de vreun an încoace se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioasă ca cea dintîi: ideologia fascisto-hitleristă, bazată pe lupta de rasă şi de religie, pe şovinism fără omenie şi pe un patriotism ridicol. Ce a încercat ea si cum a rătăcit ea minţile cu maimuţăreala hitleristă, nu mai e nevoie să repetăm; o ştie toată lumea, şi în gazeta aceasta s-a vorbit adesea de ea. (…) Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preţ (…) Mă gîndesc la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor ţări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realităţile noastre româneşti.
După cum dovedeşte şi fragmentul de mai sus, inserţia acestui tip de idei ale căror exponenţi se fac autori ca Cioran sau Tătărescu a fost sesizată şi a primit chiar răspunsul ideologilor unui alt tip de naţionalism, pe care îl voi caracteriza succint ca „ruralist”, reprezentat atunci de Eliade, A.C. Cuza, C.Z. Codreanu sau chiar N. Ionescu. A existat o dezbatere publică, aceste idei au fost cunoscute şi combătute, iar exponenţii lor, odată cu dispariţia lui Codreanu şi apropierea României de Germania nazistă, au avut, probabil, posibilitatea să influenţeze inclusiv decizia politică. Astfel, faptele istorice îşi capătă un „suport teoretic”, care este analog celui german, şi astfel, nici Transnistria şi nici Holocaustul nu mai reprezintă fenomene pure, apărute din senin sau rezultatul unor reacţii dictate doar de conjuncturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu