Interviu cu Petru Cimpoeşu

Public pe blog aceste interviuri la mult timp după data la care au fost luate. Este vorba de interviul cu Petru Cimpoeşu, poate cel mai important scriitor român contemporan, şi de interviurile cu Toni Hriţac, redactor şef la Ziarul de Iaşi, publicaţie care patronează aceste premii literare, respectiv cu preşedintele juriului , Alexandru Călinescu.

Laurenţiu Ursu: Ceea ce m-a frapat la romanul dvs Cristina domestica şi Vînătorii de suflete încă de la primele pagini a fost stilul, este cea mai bună scriitură pe care am întîlnit-o în literatura română a ultimilor ani. Care au fost „maeştrii” de la care aţi pormit? Personal, vă interpretam într-o „cheie slavă”. Mă gîndeam, de exemplu, la un Bulgakov. Ca şi el, aveţi un stil ludic, detaşat.
Petru Cimpoeşu: Da, sigur că Bulgakov poate fi un model, dar nu numai el; dacă privim cu atenţie la romanele lui şi, în special, la Maestrul şi Margareta, care îl defineşte integral, vedem că el are un daemon pe care eu nu cred că-l posed. Şi atunci, prefer să cred că am luat de la mai mulţi, de la Hrabal, de exemplu, care e un scriitor ceh extraordinar de bun şi care e mai puţin cunoscut la noi. Mă revendic, totodată, de la Ilf şi Petrov, dar şi de la scriitori români. Am învăţat construcţia unei cărţi de la autori ca Bălăiţă sau Breban. Şi Bălăiţă are în Lumea în două zile o construcţie întrucîtva asemănătoare cu a romanului meu. Are, sa spunem, o parte „domestică”, care la mine ar corespunde primei părţi a cărţii, şi o parte infernală, care ar corespunde părţii a doua a cărţii mele. Nu m-am raportat la un singur model, ci am încercat să învăţ de la fiecare cîte ceva. Am învăţat foarte mult chiar şi din cărţile proaste.
L.U.: Este acesta un roman al comunismului, cum îl caracteriza Al. Călinescu, sau o alegorie burlescă mai amplă, cuprinzînd şi o bună parte a anilor de după `90? Există unele referinţe la localităţi cum sînt Bacău, Moineşti, Buhuşi, care pe mine mă trimit cu gîndul la unele lucruri foarte concrete din trecutul nostru postdecembrist.
P.C.: Eu nu am intenţionat să fac o alegorie, am vrut doar să trag un semnal de alarmă, să dau un avertisment. În vremea în care trăim, o epocă de disoluţie a valorilor, există acest risc al unei apocalipse liniştite, moi sau chiar vesele, cum e în romanul meu. Noi ne îndreptăm cu veselie către un sfîrşit pe care nu-l vedem. De fapt, unul din mesajele importante ale cărţii ar putea fi acesta: atenţie!, ne pîndeşte abisul şi nu ne dăm seama. Noi petrecem „într-o veselie” şi ne pierdem în jocuri de miză mică.
L.U.: Titlul unui capitol al romanului este „Toţi cretanii sînt mincinoşi”. Continuarea enunţului ar fi „iar eu sînt cretan, prin urmare mincinos”. E un fel de trimitere la condiţia scriitorului? Este scriitorul un prestidigitator, un oficiant de iluzii?
P.C.: Da, îndemnul este să nu-l credeti pe de-a-ntregul, pentru că dacă o faceţi, veţi sfîrşi prin a fi manipulaţi.
L.U.: Foucault vorbea de binomul putere-cunoaştere şi despre un mecanism de disociere a puterii la nivelul societăţii. Este scriitura un mecanism de putere? În fine, putem să mai vorbim în ziua de astăzi, la publicul pe care îl are romanul, de un asemenea mecanism camuflat în el?
P.C.: Eu cred că da. Foucault a spus un lucru foarte interesant într-un interviu, care mi-a rămas în minte. El se definea ca un „artificier” care nu dărîmă, nu demolează, ci numai pune explozibil ici şi colo, urmînd ca altcineva să detoneze edificiile culturale, politice şi sociale subminate de el.
L.U.: Aşadar era un angajament pe termen lung...
P.C.: Exact. Cît priveşte puterea scriitorului, ea pare că e mică, dar nu e aşa, pentru că scriitorul lucrează cu imagini şi dacă are un pic de talent, acele imagini rămîn, se imprimă. El are o putere mult mai mare decît televiziunea şi ziarele, cu condiţia să fie conştient de ea şi să o folosească responsabil.
L.U.: Consideraţi scriitura dvs tipic românească, „intraductibilă”, particularistă prin temele sale, ca a majorităţii scriitorilor români? Aş vrea să aduc în discuţie un lucru: aţi primit un premiu foarte important în Cehia pentru Simion liftnicul, care la noi a fost oarecum neglijat de presa culturală.
P.C.: Da. Dar aici aş spune că răspunsul ar trebui să fie nuanţat... Acea carte a primit, totuşi, un premiu al Uniunii Scriitorilor şi a avut multe comentarii pozitive în presa culturală. Dar nu a produs un cutremur, nici nu intenţiona aşa ceva. În Simion liftnicul încercam să arăt o cale de ieşire din criză, care este calea spiritualităţii, aşa cum o înţelegem la nivelul nostru, al oamenilor obişnuiţi. Simion, de fapt, propune colocatarilor săi să iasă din egoismul, din micimea şi din meschinăria lor şi să privească spre cer, să spunem... În Cehia cartea a avut un impact chiar mai mare decît în România, fapt ce m-a surprins într-o bună măsură. Primul tiraj de o mie de exemplare s-a vîndut în numai trei luni, iar premiul pe care l-a obţinut, Magnesia Litera, care este foarte important acolo, nu a făcut decît să confirme asta. Am prevalat în faţa unor scriitori cehi foarte buni, pentru că, să fim lucizi, literatura cehă e cu mult înaintea literaturii române. Însă ei au socotit de cuviinţă să acorde acestei cărţi, Simion Liftnicul, un premiu naţional. Această distincţie se acordă în mod obişnuit doar pentru autorii cehi. A fost o derogare de la regulamentul concursului. Au socotit necesar să acorde această distincţie unui scriitor din România tocmai pentru că au considerat că romanul vorbeşte şi despre realităţile din ţara lor.
L.U.: În literatura română avem cîteva romane, de exemplu Mesi@ al lui Andrei Codrescu sau Venea din timpul diez al lui Bogdan Suceavă, care abordează o anumită formă de religiozitate, pe care aş numi-o „misticoidă”. Este comună ieşirii din totalitarism această orientare spre religios şi, de multe ori, spre un religios oarecum denaturat?
P.C.: Da. În primul rînd eu cred că majoritatea problemelor, inclusiv războaiele pornesc de la o definiţie greşită a lui Dumnezeu: fiecare îl defineşte cum crede el şi după aia se luptă cu definiţiile celorlalţi. Dar această orientare a multor scriitori români, pentru că nu cunosc situaţia din alte literaturi, către spiritualitate, n-aş zice misticism, poate să fie şi o modă, o orientare de moment, dar ea pune un diagnostic important asupra situaţiei spiritualităţii noastre de acum. Românii au ieşit din comunism vlăguiţi de atîta ateism şi, totuşi, încearcă să-şi găsească sensul din nou. Scriitorul trebuie, într-un fel sau altul, să se implice în această căutare. Şi eu m-am implicat prin Simion liftnicul, chiar dacă am făcut-o la modul parodic, ironic, sau cum vreţi să-i spuneţi, dar sub acest strat de comic am pus cîteva probleme serioase ale relaţiei omului cu Dumnezeu.
L.U.: O ultimă întrebare, oarecum ieşită din cadru: aţi fost un cititor al revistei „Magazin” în anii `90?
P.C.: Da, bineînţeles. Şi acest lucru presupun că se vede mai ales în Christina domestica şi Vînătorii de suflete. Nu numai atît, dar eu vînez toate aceste ficţiuni ilicite care sînt servite de o anumită parte a presei. Fotbalul este o asemenea ficţiune, fenomenul VIP-urilor, mult din ceea ce face televiziunea etc. Toate astea sînt, de fapt, ficţiuni. Numai că ele sînt ficţiuni produse industrial, pe care omul le consumă fără să-şi dea seama de natura lor. El crede că sînt adevăruri. Dar nu sînt.

Interviu cu Toni Hriţac, redactor-şef la „Ziarul de Iaşi”

Laurenţiu Ursu: Domnule Toni Hriţac, anul acesta sîntem la a patra ediţie a premiilor „Ziarului de Iaşi”.
Toni Hriţac: Da, sîntem la a patra ediţie şi trebuie să vă spun că am avut avantajul unui juriu prestigios, care a ridicat ştacheta la un nivel foarte înalt, toate ediţiile constituindu-se în repere valorice, cred eu, utile pentru literatura românească actuală.
L.U.: De unde pasiunea aceasta a unui ziar cotidian, a unui ziar care abordează cu totul alte probleme decît cele culturale, de a face, iată, un „Supliment de cultură” împreună cu editura Polirom, de a acorda un premiu pentru literatură într-o ţară în care presa cotidiană are cu totul alte preocupări?
T.H.: Presa la începuturile ei a fost „de opinie”, cu multe accente literare, din care s-a păstrat pînă în ziua de astăzi reportajul literar, un gen publicistic mai puţin practicat, dar foarte plăcut. Avem o origine comună, o stare de frăţietate. Acum ziarele şi editurile sînt mai prospere din punct de vedere financiar şi este datoria noastră să încurajăm mediul literar, să mobilizăm resurse în folosul literaturii.
L.U.: Verdictele acestui juriu au fost confirmate de public, cărţile premiate de „Ziarul de Iaşi” impunîndu-se, în general, în literatura română. Însă aş prelua o remarcă a lui Antonio Patraş: nu e oare ciudat ca un premiu ale cărui jurizări la secţiunea de proză sînt foarte bune să ajungă în mod repetat, pentru debut, la Catedra de literatură română a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi?
T.H.: Nu este ciudat, pentru că eu am încredere totală în juriu. Dacă ei au considerat aşa, cred că au avut temeiuri dincolo de orice îndoială şi eu merg pe mîna lor. Pentru această problemă ar fi mai bine să consultaţi un membru al juriului.
L.U.: Într-o cultură a suspiciunii, cum e cultura română, nu e riscantă o asemenea coincidenţă?
T.H.: Nu cred. Noi am conceput, încă de la înfiinţarea acestui premiu, un set de reguli care să înlăture suspiciunile. Am plecat de la o realitate, anume că multe premii din România sînt date pe interese de grup, coterii literare ş.a. Am stabilit cîteva reguli, una dintre ele fiind aceea că nici un membru al juriului nu poate fi premiat, nici dacă se retrage temporar sau chiar definitiv şi, din discuţiile principiale pe care le-am avut de-a lungul timpului, am observat grija deosebită pe care au avut-o membrii juriului pentru a înlătura orice suspiciune. Pe de altă parte, trebuie să spun că premiul de debut se referă numai la autorii ieşeni. Aşa prevede statutul acestei competiţii literare.
L.U.: V-aţi gîndit, prin acest premiu de debut, să sprijiniţi cultura ieşeană?
T.H.: Da, am plecat de la dorinţa regretatului Aurel Leon de a încuraja tinerii din Iaşi. Pe de altă parte, am sesizat că în ultimii ani nu au fost prea multe debuturi la Iaşi. Poate că o consecinţă a premiului de debut va fi şi creşterea numărului şi a calităţii lucrărilor de debut ale autorilor ieşeni.
L.U.: Avem şi o „victimă” a politicii de jurizare a debuturilor ieşene. Valeriu Gherghel, membru al juriului, a semnat o foarte apreciată lucrare de debut, Porunca lui Rabbi Akiba.
T.H.: Cartea sa, Porunca lui Rabbi Akiba, nu a intrat în procesul de jurizare deoarece regulamentul este foarte ferm şi a fost asumat atît de organizatori, cît şi de membrii juriului. De altfel, în urmă cu un an a mai fost o carte a lui Nichita Danilov care, iarăşi, n-a intrat în jurizare. A trebuit, poate cu asupra de măsură, să ţinem cont de acest regulament, pentru a nu da naştere la interpretări.

Interviu cu Al. Călinescu

Laurenţiu Ursu: Acum 25 de ani cînd, în calitate de membru al juriului de la editura Junimea, i-aţi acordat premiul de debut dlui Petru Cimpoeşu pentru Amintiri din provincie, aţi intuit ceva din destinul său literar?
Alexandru Călinescu: Să ştiţi că atunci primeam manuscrisele prin poştă, fără numele autorilor. Printre acele manuscrise a fost unul care mi-a atras imediat atenţia şi l-am propus pentru editare, răsplata de atunci a premiului de debut. Apoi, cînd s-au deschis plicurile, am aflat că autorul se numeşte Petru Cimpoeşu şi că e din Bacău. Nu ştiusem absolut nimic de el. L-am cunoscut ulterior. Mi s-a părut de la început un prozator de mare forţă, care va ajunge departe. Cît de departe nu puteam prevedea, dar iată că a confirmat şi se situează acum, după 25 de ani, în prim-planul prozei româneşti.