Cronici infidele: Françoise Thom

Editura bucureşteană Humanitas s-a decis să reediteze o lucrare clasică asupra Uniunii Sovietice, dedicată în special limbajului ideologic al colosului cu picioarele de lut şi limbă de lemn. Prefaţa este aceeaşi cu cea din 1993, făcută de Sorin Antohi, şi este oarecum inactuală. Ţinta lui Antohi în ’93 era o generaţie încă nu prea bine desprinsă din starea hipnotic-incantatorie a limbajului comunist, apt a le oferi unora, dacă nu certitudini, măcar siguranţa unui discurs plin de locuri comune.
Dacă limbajul public al generaţiilor formate în comunism era unul ocultat şi plin de stereotipii, generaţia de acum se confruntă cu un limbaj din ce în ce mai „manifest” şi mai surprinzător în conţinuturi. Dacă în comunism ocultarea era sarcina numărul unu a unui discurs ce părea al agresiunii, acum ne confruntăm cu paradoxul unui discurs moderat sub aspect ideologic, însă agresiv în expresii. Deşi lipsită de un act simbolic din partea editurii (o nouă prefaţă, de pildă), salut aceasta reeditare, considerînd-o expresia unei datorii asumată de editură faţă de o generaţie mai tînără şi mai iconoclastă, capabilă, din multe puncte de vedere, să facă o analiză mai lucidă şi mai detaşată asupra epocii respective.
Ar trebui poate să lămurim ce este şi cum apare limba de lemn. Aflăm de la bun început că acest cancer al gîndirii reprezintă o situaţie limită a unui discurs care ar trebui să regleze raporturile dintre putere şi societate. Aşadar, este vorba de o formă decăzută a limbajului politic, sau mai degrabă uzurpată. Un limbaj politic eficient va antrena în acelaşi timp statul, cetăţeanul şi societatea, constituind un spaţiu simbolic al comunicării, al înţelegerii şi libertăţii. Or, limbajul de lemn, ca produs al unei ideologii totalizante, va avea tendinţa de a limita cît mai mult comunicarea şi de a distruge sau transforma actorii discursului în receptacoli pasivi ai unui adev\r unic. Bineînţeles că acest adevăr este unul dogmatic, pseudo-ştiinţific, foarte asemănător discursului religios, făcînd apel mai mult la credinţă, decît la raţiune.
Sintaxa acestui tip de discurs este prescriptivă şi imperativă. Pentru a se legitima acest caracter, gîndirea este depersonalizată. Discursul limbii de lemn nu este produs de un subiect, el este anonim şi totodată obiectiv, expresia unei „necesităţi oarbe a istoriei”(62). Această legitimare tare îl transformă în discurs moral, în raport cu care nu există contra-argumente, ci doar erezii. Funcţia discursului circumscris de limba de lemn este de depersonaliza şi de a înregimenta. Gîndirea, ca operaţie constructivă, este condamnată. Ea nu mai construieşte, nu mai explică, ci devoalează şi demistifică, simplifică lucrurile astfel încît să corespundă schemei „maniheiste” a discursului totalizant. Mecanica lui simbolică ar fi cam aceasta: „Eşti cu mine sau împotriva mea. Dacă eşti împotriva mea, eşti în eroare, pentru că nu există alt adevăr decît al meu. Prin urmare, dispun de persoana ta. Pot să te ucid sau să te „reeduc” în orice colţ al Siberiei (sau la Canal), şi astfel îţi fac un bine”.
O funcţie extraordinară a acestui discurs este că reuşeşte să distrugă opoziţia chiar înainte de a fi formulată. Este suficient să nu spui nimic pentru a te compromite. El exclude atît gîndirea, cît şi absenţa ei. Pentru a fi omologat trebuie să eviţi atît riscul exprimării personale, cît şi pe cel al tăcerii meditative sau pur şi simplu tîmpe. Limba de lemn „ţine mai mult de o incantaţie magică, şi din acest motiv, cea mai mică abatere de la formula consacrată o face să-şi piardă din putere. Ea trebuie să fie perfect rituală pentru a fi eficientă” (116). Avem imaginea unui discurs ceremonial în care totul trebuie să fie conform pînă la detaliu. Ieşirea din cadru implică ratarea scopului performativ, eşecul discursului şi erezia. Iar a cădea în erezie, fie şi printr-o greşeală de ritual (nu neapărat de intenţie), înseamnă a intra în categoria celor fără de speranţă.
Foucault vorbea despre o schimbare a modelului de distribuţie a puterii în societatea modernă. Ea nu mai aparţine unor cercuri clar determinate, ci se răsfrînge în mecanismul social prin o serie de fire invizibile. Astfel, puterea se transformă într-o formă de dominare prin cunoaştere, mult mai difuză şi mai insidioasă decît cea manifestată în mecanismele tradiţionale. În societatea comunistă avem o schemă oarecum diferită. Limba de lemn nu este contrariul, ci adversarul gîndirii. Este o formă de discurs care nu rezultă prin mecanismul clasic, personalizat al gîndirii, ci are pretenţia unei depăşiri a individualului, spre procesele obiective ale „istoriei”. Acest discurs, formulat totuşi de persoane concrete, are o capacitate auto-generativă surprinzătoare. El este produs conform unui tipar şi are un vocabular foarte limitat. Odată întrat în mecanismul dialectic al acestuia, ajungi în mod necesar doar la anumite concluzii. De exemplu, pornind de la un fapt divers, cum ar fi o crimă la Paris (crime sunt şi la Moscova, poate chiar mai multe), vei ajunge inevitabil la concluzii privind decăderea sistemului capitalist.
Această calitate extraordinară de a adapta orice fapt la un tipar şi de a-l reduce în cele din urmă la o opoziţie morală, pe un traseu presupus ştiinţific, face din limba de lemn un adversar redutabil al gîndirii. Th. Kuhn foloseşte conceptul de paradigmă, pentru a delimita diversele forme de discurs care s-au succedat sau au concurat în istoria ştiinţei. Voi generaliza perspectiva lui Kuhn, din dorinţa de a lumina o caracteristică a limbajului de lemn. Dacă paradigmele trec printr-o perioadă de criză, odată ce sunt confruntate cu tot mai multe infirmări factuale, crize care duc în cele din urmă la ruperea paradigmelor şi la generarea unor noi modele explicative, discursul de lemn are abilitatea de a reduce toate posibilele infirmări la confirmări more geometrico. Consecinţa este că îţi va fi aproape imposibil să îl combaţi în termeni discursivi. Dincolo de sărăcia şi de aparenta sa lipsă de „inteligenţă”, limba de lemn îşi relevă copleşitoarea sa forţă.
Avem aşadar un discurs care nu implică gîndirea, obligă la conformism şi totodată se autogenerează la scara întregii societăţi. În acest fel, limba de lemn face puterea imanentă societăţii. „Graţie ei, puterea este întotdeauna exact proporţională cu ortodoxia ideologică şi ereticii potenţiali sunt neutralizaţi înainte de a-şi fi realizat opoziţia” (137). Discursul care, în principiu, ar trebui generat de vîrfurile ierarhiei poate fi însă produs de oricine, la orice nivel, cu aceeaşi competenţă şi într-un mod la fel de ortodox. Pe de altă parte, erezia este la fel de uşor observabilă oricărui familiar al discursului de lemn. Ea reprezintă (exceptînd căderea în eroare) fie un idiom personal foarte pronunţat, fie o altă categorie de discurs ideologic, cu formulări care pot fi imediat sesizate. Limba naturală supravieţuieşte însă cvasi-intactă în sfera uzului privat.
A existat în URSS un proiect notoriu de suprimare inclusiv a limbii naturale, aparţinîndu-i lui N. I. Marr. Teoria sa lingvistică prezuma topirea limbilor moderne într-un idiom comunist şi a acestuia într-o ultimă formă non-verbală, odată ce societatea perfectă s-ar fi realizat. Teoria lui Marr a reprezentat ideologia oficială a sovietelor pînă în 1950, cînd a fost respinsă de Stalin însuşi în Marxismul şi problemele lingvisticii. Dictatorul sancţiona „caracterul de clasă” al limbii ca fiind incorect şi contrar evoluţiei tuturor limbilor cunoscute. Dacă Stalin a relegitimat limba naturală, toate discursurile abstracte erau însă receptate ca produse ideologice contrare. Astfel se împiedica posibilitatea de constituire a societăţii civile la nivelul unor discursuri alternative. Societatea era atomizată, comunicarea între vîrf şi periferie făcîndu-se prin intermediul ritualului limbii de lemn.
Efectul nociv al acestui tip de discurs se manifestă nu numai prin împiedicarea constituirii unor discursuri colective (ca alternative ideologice), ci chiar prin inhibarea dezvoltării unor idiomuri personale. Individul este excedat ideologic şi nu are – şi nici nu i se doreşte – posibilitatea constituirii unui limbaj personal, corespondent al conştiinţei de sine. „Cetăţeanul statului totalitar este privat de toate formele de recul indispensabile constituirii unui eu conştient”(153). Astfel, neputîndu-se ancora în limbaj sau în memorie, sentimentul identităţii la sovietici se lega de o serie de „semnale exterioare” care denotau poziţia socială. „Singurul principiu de coerenţă al personalităţii era situarea în ierarhia socială şi ceea ce o semnaliza în ochii altora”(154). A spune despre carierism că era trăsătura definitorie a majorităţii comuniştilor, inclusiv din România, este un adevăr banal.
Însă limba de lemn stă în calea constituirii unor indivizi conştienţi şi în alt mod, prin cenzura pe care o instituie asupra timpului trecut. Timpul trecut, ca timp al memoriei şi al diferenţei, este periculos. Limba de lemn se simte aşadar constrînsă să îşi rezume discursul la veşnicia prezentului. Anatomia ei va arăta astfel: fără (timpul) trecut şi fără persoana întîi. Sunt preferate enunţurile impersonale şi cele plurale (pentru că stimulează solidaritatea). Adică, pe scurt, este fugărit subiectul, conştiinţa de sine, memoria.
Iată ce am dorit: o rememorare a secolului oamenilor fără memorie, a epocii oamenilor „noi” şi „perfecţi” ai comunismului. Această ciumă roşie a fost cunoscută începînd din anii ’20 ai secolului XX şi mai există încă pe mapamond. Noi am acumulat o distanţă de şaisprezece ani, interval pe care, personal, îl consider aproape suficient dezvoltării unei conştiinţe critice. De asta semnalez cu plăcere iniţiativa editurii Humanitas de reeditare a acestei cărţi.