Mircea Eliade: marele mistagog sau colosalul naiv?

Oricine studiază chestiunea antisemitismului în perioada interbelică trebuie să ajungă şi la Mircea Eliade. Întreprinderea aceasta se dovedeşte extrem de riscantă. Eşti pur şi simplu năucit de multitudinea surselor contradictorii şi totodată exasperat de tăcerea şi echivocul în care Eliade s-a complăcut. De ce a refuzat, de câte ori a avut ocazia, să lumineze penumbra trecutului său românesc? Implicarea sa cât se poate de clară în nebunia acelei epoci a fost doar superficială, conjuncturală sau există argumente mai serioase, manifestate sub forma unor presupoziţii latente existente în gândirea şi opera sa, care să îl incrimineze? Iată câteva întrebări de al căror răspuns depinde însăşi posteritatea acestui autor.
Am încercat să mă apropii de Eliade din diferite direcţii. Am parcurs apologiile care i s-au făcut în România şi în străinătate; am parcurs presa legionară sau de expresie fascistă din România şi de aiurea; în sfârşit, am apelat la detractorii săi. De nicăieri, imaginea sa nu vrea să iasă la lumină. Cu cât încerci să clarifici ceva despre acest autor, cu atât mai mult te afunzi într-un soi de labirint, în care rişti să îl pierzi şi pe el şi pe tine. Am încercat să rezist riscului de a mă pierde în apologie sau în deconstrucţie şi defăimare. Acestea sunt capcanele pe care autorul le întinde, conştient sau nu.
Eliade irită. Irită în cel mai înalt grad, pentru că se ascunde în spatele unor oglinzi opace şi pline de anamorfoze. Sunt oglinzile trecutului său, la care se adaugă deformările grilelor de lectură şi intereselor prin care a fost perceput, confiscat, din ambele direcţii. Cum poţi să rişti o interpretare, cât timp eşti copleşit de apologia sau demonizarea care te întâmpină, te agresează la fiecare pagină ce i-a fost dedicată? Ceea ce frustrează cel mai mult un cercetător este incapacitatea de a decide ceva fără a-şi pierde, într-o anumită măsură, independenţa. Fiecare enunţ, odată formulat, conturează un drum, care, inevitabil, te îndepărtează de autor. Şi atunci, ce rămâne de făcut? Într-o lume a oglinzilor, în care imaginea iniţială tinde către disoluţie prin multiplicarea indefinită a reflectărilor, am apelat la una din oglinzile-prime care păreau să îmi garanteze o reflectare cât mai clară, mai lipsită de anamorfoze. Este vorba de Jurnalul lui Mihail Sebastian. Pornind de la el, am refăcut drumul disputelor cu privire la implicarea politică a lui Eliade, accentuând asupra unor jaloane care mi s-au părut mai relevante pentru ceea ce doream să (îmi) lămuresc.
După publicarea în revista israeliană Toladot[1] a unor fragmente din Jurnalul lui Sebastian, implicarea politică a lui Eliade în extrema dreaptă românească interbelică debutează ca temă de discuţie în unele cercuri occidentale (calificate peiorativ ca „evreieşti” de către unii). Cu această ocazie are loc un schimb de scrisori între Eliade şi Gershom Scholem. Eliade îi răspunde acestuia la data de 25 iunie 1972, în ceea ce am putea numi o primă încercare ratată de disculpare. El califică ca regretabile „malentendus” toate afirmaţiile dezamăgite ale lui Sebastian cu privire la activitatea sa politică de la sfârşitul anilor `30. Invocă, în răspunsul către Scholem, moartea lui Sebastian ca pe o ocazie ratată de a „risipi neînţelegerea”[2]. Însă a o risipi faţă de cine: faţă de Sebastian, sau în general? Probabil şi-ar fi dorit o clarificare personală faţă de Sebastian, ca prieten, şi mai puţin un act public de mea culpa. Doar că, în această scrisoare, Eliade apelează la un truc retoric: deturnează încercarea lui Scholem de a clarifica implicarea sa politică, deplasând problema în planul subiectiv al relaţiei cu Mihail Sebastian. Cu siguranţă, Scholem nu dorea să afle termenii relaţiei dintre Eliade şi Sebastian, ci era iritat de afirmaţiile îngrijorătoare din Jurnalul celui din urmă.
În aceeaşi scrisoare[3], Eliade neagă paternitatea articolului „De ce cred în biruinţa mişcării legionare”, publicat în Buna vestire, la 17 decembrie 1937, în timpul campaniei electorale. Materialul a fost alcătuit în redacţie, probabil de către Mihail Polihroniade. Textul debutează cu următoarele cuvinte: „Dl. Mircea Eliade, membru al Societăţii scriitorilor romãni, a binevoit sã ne răspundă următoarele la ancheta ziarului nostru”. Nu există nici un echivoc asupra faptului că nu Eliade a scris textul. În plus, articolul nu este în nici un fel antisemit. Eliade crede în biruinţa mişcării legionare deoarece „crede în destinul neamului nostru, în revoluţia creştină a omului nou, în libertate, în personalitate si în dragoste”. Poate fi acuzat cel mult de naivitate.
La acea dată, mişcarea legionară era condusă de C. Z. Codreanu; ea nu devenise încă acel strigoi însetat de sânge, despre care va vorbi Eliade mai târziu. Articolul are o miză mult mai puternică la o lectură în plan simbolic. În timpul procesului-simulacru organizat în 1938, Codreanu reuşeşte să citească în faţa Curţii „declaraţia” lui Eliade din 1937 – colportată de Polihroniade în Buna vestire[4]. Iată motivul pentru care Eliade s-a grăbit să nege paternitatea articolului faţă de G. Scholem.
Însă lucrul cel mai important care reiese din scrisoarea către Scholem este faptul că Eliade amână clarificarea problemei până după moartea sa[5]. Contextul acesta aminteşte de un loc din Platon, unde este expus mitul scrierii, sau al lui Teuth. Prin refuzul său de a oferi o clarificare, Eliade ne trimite conştient într-un labirint al intertextualităţii, al vagului şi al echivocului. Cuvintele scrise nu pot veni în apărarea autorului, atât timp cât acesta nu este prezent. Cum putea spera Eliade că moartea sa va aduce clarificări asupra acelei perioade?
Norman Manea, pus în faţa aceleiaşi probleme – absenţa unei clarificări personale date de Eliade – îşi ia o rezervă etică, manifestată sub forma ipotezei că oricând ar putea apărea un text inedit care să răstoarne toate supoziţiile[6]. De aceea se rezumă la o serie de interogaţii, fără a da verdicte precise. Acest autor a avut parte de o percepţie paradoxală: dincolo de ocean a fost acuzat de partizanat la adresa lui Eliade – în calitate de român proaspăt emigrat. Dincoace, în România, beneficiind şi de o traducere nefericită, a fost pus la zid, încadrat în rândurile unei presupuse conspiraţii evreieşti împotriva valorilor naţionale etc. Dacă Manea se rezuma la planul etic şi oarecum psihologic al problemei, au existat autori care au mers mult mai departe, interpretând absenţa unei mea culpa (sau măcar a unei clarificări a aspectelor echivoce ale trecutului eliadian) în sensul unei aderenţe făţişe şi pe termen lung faţă de idealurile mişcării legionare. Astfel, unele conţinuturi teoretice comune lui Eliade şi Gărzii de Fier au fost interpretate ca dovezi în sprijinul identificării sale cu această mişcare.
La o analiză lucidă a publicisticii eliadiene interbelice, nu putem să nu observăm contaminarea sa legionară în perioada anilor 1937-1938. Retrospectiv, el însuşi recunoaşte că a suferit un „climax legionar” în timpul acelor ani. Martor fidel al acestui urcuş este Mihail Sebastian. El este obligat să-i suporte dezamăgit metamorfoza, şi s-o ateste prin scris. Atât ceea ce scrie Sebastian în aceşti ani, cât şi ce a scris Eugen Ionescu ceva mai târziu ar trebui citit într-un anumit context, mai ales simbolic. Eliade nu era un autor oarecare, ci liderul generaţiei, reprezentând o miză simbolică şi propagandistică extraordinară. De aceea, chiar dacă el şi-a păstrat mult invocata libertate interioară şi fidelităţile legate de ea, în plan public s-a asociat, vrând-nevrând, mişcării legionare.
În acest context se explică mirarea legată de impresia pe care Sebastian şi-o făurise despre el. Această chestiune ar fi dorit să o clarifice la nivel personal, când Sebastian ar fi venit la Paris, uitând complet exterioritatea ultimilor ani care se interpuseră între ei. Iată ce notează, într-un fragment inedit de jurnal, la 29 mai 1945: „[Sebastian] era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Contam pe această prietenie ca să mă reîntorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum s-a dus, călcat de o maşină!”[7].
Tot astfel se explică (probabil) şi fidelitatea lui faţă de maestru, plasată în afara contingenţelor istorice, dincolo de ele şi de consecinţele lor. Eliade putea să se considere în acelaşi timp discipol, respectiv prieten fidel cu Nae Ionescu şi Mihail Sebastian. Ajungem astfel să credităm ipoteza naivităţii colosale a lui Eliade. I. P. Culianu vorbea de o perioadă „amniotică” (1925-1933) în destinul acestui autor; este vorba, în orice caz, de ceva asemănător, de o inabilitate extraordinară pentru politic a unui om, în alte privinţe, foarte lucid.
Să revenim la punctul de plecare al încercării de arheologie: schimbul de scrisori cu G. Scholem. Mă îndoiesc că Eliade a realizat atunci miza problemei. Tocmai de aceea a deturnat discuţia dinspre public (care ar fi presupus o mea culpa) spre privat, spre planul relaţiei personale cu M. Sebastian. Nu cred că putem vorbi de un joc duplicitar foarte bine regizat sau de mistagogie[8]. Naivitatea – colosală, într-adevăr – este o explicaţie mai simplă.
Eliade nu s-a simţit culpabil în vreun fel faţă de Mihail Sebastian, pentru că nici nu era (din punctul său de vedere). Era vorba doar de o neînţelegere pe care nu a avut ocazia să o înlăture la timp, prin moartea absurdă şi prematură a lui Sebastian. Dacă nu se simţea culpabil nici faţă de Sebastian, nici faţă de trecutul lui, atunci cum se explică climaxul său legionar, în condiţiile în care, vom vedea, nu era nici pe departe antisemit.
În februarie 1934 scrie un articol în Credinţa[9], atacând dur ideologiile străine, comunismul şi fascismul. „Huligani si barbari sunt si comuniştii incendiatori de biserici – ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor.” Îşi manifestă clar inaderenţa la „omul nou” al acestor ideologii care începeau să câştige teren în Europa. „Ne vom trezi mai păcătoşi, mai îngreunaţi de viaţa aceasta tristã – şi în dimineaţa steagului roşu, ca şi în dimineaţa cămăşilor verzi. Este aceeaşi barbarie în amândouă părţile. Aceeaşi dictaturã a brutei, a imbecilului, si a incompetentului (...)”. Deşi condamnă şi este scârbit de ideologiile totalitare, Eliade e departe de a fi un democrat şi un umanitarist convins. Îl putem apropia mai degrabă de curentele naţionalist-ortodoxiste şi autohtoniste, care se revendicau de la Eminescu şi Haşdeu, şi care, în epocă, îl aveau ca exponent principal pe N. Iorga – istoric naţionalist şi antisemit moderat, mai ales după distanţarea de aventura antisemită a lui A. C. Cuza.
Când Nae Ionescu găseşte de cuviinţă să-şi exprime noua orientare politică de dreapta, prefaţând romanul lui M. Sebastian, De două mii de ani, Eliade se situează în mod ferm de partea lui Sebastian. Scrie un articol-răspuns[10] foarte polemic la adresa lui Nae Ionescu, demonstrând inconsistenţa argumentării teologico-metafizice a acestuia. Vina cea mai mare pe care i-o aduce magistrului este cea de a fi oferit „argumente metafizice” antisemiţilor. În 1934, Eliade este considerat pe rând “jidănit”, “vândut jidanilor” (i se demască până şi numele evreiesc adevărat: Elias), „convertit la românism”[11] şi „agent al Siguranţei”[12]. Este anul în care, sub presiunea din ce în ce mai mare a politicului, grupul „Criterion” (format din socialişti, liberali şi legionari) se dizolvă.
Din 1935 percepţia publică asupra lui Eliade începe să fie uniformă. Este calificat în mod unanim „de dreapta”. Iar relaţia cu Nae Ionescu îl plasează printre simpatizanţii legionarilor, deşi nimic din publicistica sa de până în 1937 nu justifică o asemenea calificare. Am văzut deja maniera în care Eliade fusese etichetat de presă în cursul anului 1934.
Deplasarea către Garda de Fier are loc în contextul relaţiei cu Nae Ionescu. Aceasta este culpa fericită pe care o va invoca în două momente succesive ale exilului: la 10 octombrie 1984 („Dacă nu ar fi fost acea felix culpa: adoraţia mea faţă de Nae Ionescu şi toate conse­cinţele nefaste (în 1935-1940) ale acestei relaţii") şi la 29 au­gust 1985 („Fără acea felix culpa (disci­polul lui Nae Ionescu), aş fi rămas în ţară. In cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o închisoare”)[13].
Textele „naţionaliste” publicate în perioada 1935-1936 cu greu pot fi asociate mişcării legionare. Eliade se rezumă, atunci când este naţionalist, să vorbească despre „românism”. „Căderea” intervine în 1937. Abia acum începe să exalte virtuţile „omului nou”, pe care îl respinse brutal cu câţiva ani înainte. Însă „omul nou” eliadian diferă mult de înţelesul legionar al acestui termen. Omul nou este produsul unei revoluţii interioare spirituale, nu al înregimentărilor colective. „De câte ori a apărut în istorie un om nou, el s-a înfăptuit printr-un primat al valorilor spirituale”[14], valori aflate, bineînţeles, în contradicţie cu „politicianismul” epocii contemporane lui. Acest om este rezultatul căutărilor religioase autentice din spaţiul românesc: „De-abia acum începe a fi înţeles sensul acestei revoluţii creştine care încearcă sã creeze o Românie nouã, creând întâi un om nou, un creştin perfect – si care înlocuieşte vechea „viaţă politică” printr-o „viaţă civilă”, adică restaurează raporturi de omenie si de creştinătate în sânul aceleiaşi comunităţi de sânge”[15]. Continuă: „Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mişcare politicã – ci întotdeauna dintr-o revoluţie spiritualã, dintr-o vastã prefacere lăuntrica. Aşa s-a născut omul nou al Creştinismului, al Renaşterii etc., dintr-un desăvârşit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a duhului împotriva cărnii”[16]. Idealul spre care tinde acest om eliadian este de natură religioasă, spirituală, nicidecum politică: „centrul de greutate al omului nou cade pe mântuire si pe desăvârşire spiritualã”[17].
Unul din puţinele articole în care Eliade are o atitudine făţiş ostilă faţă de evrei este „Piloţii orbi”, în Vremea (nr. 505, 19 septembrie 1937, p. 3). Însă contextul în care are loc discuţia nu este antisemit, ci mai degrabă xenofob. Evreii sunt vituperaţi laolaltă cu slavii (bulgari, sârbi, ucraineni, ruteni) şi maghiarii. Autorităţile sunt sancţionate pentru faptul că „suntem singura ţarã din lume care respectã tratatele minorităţilor”. Evreilor, în schimb, le admiră „tenacitatea, vitalitatea şi geniul”.
Articolul „De ce cred în biruinţa mişcării legionare”, în care se vorbeşte despre „omul nou” a fost invocat de C. Z. Codreanu în timpul procesului său. Probabil că adeziunea la acelaşi ideal spiritual, în ciuda biografiilor complet diferite, l-a apropiat pe Eliade de liderul legionar. Inabilitatea de a da un verdict în privinţa acestuia se prelungeşte până la bătrâneţe. Scriindu-şi Memoriile, Eliade se întreabă cum îl va judeca istoria pe Codreanu. Avea convingerea fermă că după asasinarea Căpitanului, mişcarea legionară a fost „confiscată”, deturnată de la sensul ei spiritual. O compară cu un vampir însetat de sânge.
Însă despre o altă confiscare aş vrea să discutăm. Despre confiscarea imaginii lui Eliade în spaţiul public, spaţiu în care, după cum am văzut, era perceput ca legionar. Probabil că relaţia cu Nae Ionescu a fost de natură să consolideze o asemenea percepţie. Pe de altă parte, în calitate de lider al generaţiei, Eliade era supus unei puternice presiuni simbolice din partea Gărzii de Fier. Era în interesul lor să şi-l asocieze, sau să creeze o asemenea impresie. În sfârşit, în perioada cuprinsă între 1937 şi iulie 1938, Eliade scrie o serie de articole în care simpatia sa legionară este mai mult decât evidentă, fără a fi captiv ideologic.
La 14 iulie 1938 este arestat şi internat pentru trei săptămâni în beciurile Siguranţei. I se cere să se dezică de Mişcare, dar refuză, invocând auto-incriminarea pe care ar fi presupus-o o asemenea declaraţie. În consecinţă, este internat la Miercurea Ciuc, ca legionar, împreună cu încă câteva sute de oameni. Pentru autorităţi, refuzul desolidarizării nu echivala cu o disculpare, ci era o dovadă clară de apartenenţă la Mişcare. Pe de altă parte, semnarea unei declaraţie de desolidarizare ar fi avut un impact mediatic favorabil autorităţilor. La 25 octombrie, bolnav de plămâni, este scos din lagăr şi transferat la un sanatoriu din Sinaia. Este remarcabilă grija autorităţilor faţă de sănătatea lui. Probabil că nu a existat nimic incriminatoriu la adresa sa. În consecinţă, când s-a îmbolnăvit, pentru a se evita scandalul public, au preferat să-l elibereze. După aceste experienţe, Eliade dispare din publicistica naţionalistă românească. Moartea lui Nae Ionescu este percepută ca o uşurare, ca o eliberare.
La 19 septembrie 1945, Eugen Ionescu îi trimite lui Tudor Vianu o scrisoare în care deplânge virajul de dreapta al generaţiei sale. Spune că Cioran regretă, dar că îi este greu să-l ierte. Pe Eliade îl consideră un mare vinovat. „Dar şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul Vulcănescu (...) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu”[18]. Într-o ierarhie a vinovăţiilor, Eliade se află pe locul doi după Nae Ionescu, tocmai prin statutul său simbolic de lider al generaţiei. E. Ionescu va ajunge să-i ierte pe ambii colegi de generaţie, de Cioran legându-l şi o strânsă prietenie.
Acesta este – în mare şi succint prezentat – trecutul politic al lui Eliade în perioada interbelică. Este o perioadă întunecată a istoriei româneşti, şi de aceea ar trebui să fim atenţi la încadrarea personajelor în context. Dacă în cazul lui Cioran mea culpa era necesară, dată fiind implicarea lui profundă în nebunia acelei epoci, pentru Eliade problema se nuanţează. El nu a cedat isteriei legionare, chiar dacă a fost perceput ca legionar. Poate de aceea n-a simţit nevoia să-şi facă o mea culpa.
Trebuie să distingem clar între două planuri: planul subiectiv, privat al autorului, şi percepţia publică, socială asupra activităţii sale. Iar în plan public, în calitate de simbol al generaţiei, Eliade a fost confiscat. Nu putem să îl învinovăţim că nu a fost de stânga, pentru că noi, astăzi am fi dorit o situaţie neechivocă. A fost un gânditor de dreapta, un naţionalist, şi un discipol al lui Nae Ionescu. Toate aceste circumstanţe îl plasează într-o nefericită penumbră.
Nu am făcut un demers descriptiv sau analitic asupra posibilelor puncte negre ale publicisticii lui Eliade, şi nici un index al detractorilor, respectiv apologeţilor săi. Demersul meu este sub marca subiectivităţii. Dacă implicarea lui Eliade în zona dreptei româneşti este mai profundă, trebuie să ne întrebăm în ce măsură antisemitismul poate reprezenta o cheie de lectură credibilă. Admiţând că nu antisemitismul este nucleul dur al viziunii lui Eliade, care este ponderea acestuia în sistemul lui de gândire? Are o semnificaţie marginală, sau este un pilon de bază al gândirii lui Eliade? Răspunsul este deschis. Şi atât timp cât vor mai exista pasiuni sau interese în ceea ce-l priveşte, Eliade va rămâne prizonierul post-mortem al celor care încearcă să îl confişte pentru una sau alta dintre cauze.

Note:
[1] Nr. 1, ianuarie-martie 1972, art. „Dosarul Mircea Eliade".
[2] Scrisoarea lui Eliade către G. Scholem, în Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumezil, Lévi-Strauss, Eliade, Polirom, 2004, p. 314.
[3] Ibidem., p. 315.
[4] Cf. Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. Uitarea fascismului, EST, 2004
[5] Ibidem, p. 317.
[6] Norman Manea, art. „Felix culpa", în Despre clovni. Dictatorul si artistul, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1997, pp. 97-113.
[7] Special Collections, Regenstein Library of the University of Chicago, cf. Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, Polirom, 2002, p. 61, n. 23.
[8] În sensul dat de Culianu cuvântului în lucrarea Mircea Eliade, Polirom, 2004.
[9] „Contra dreptei si contra stângii", în Credinţa, An II, 14 februarie 1934, nr. 59, p. 2.
[10] „Iudaism şi antisemitism", în Vremea, 22 iulie 1934. Nae Ionescu îl considera pe Iuda damnat şi extindea această concluzie „metafizică” la adresa întregului popor evreu. Eliade îl combate pe teren teologic, afirmând că Nae Ionescu a introdus o limită în libertatea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu este limitat, putând mântui oricând, pe oricine. Polemica împotriva lui Eliade este continuată de un licenţiat în teologie, G. Racoveanu, în Credinţa (28 iulie 1934, nr. 195). Acesta primeşte răspuns în articolul „Creştinătatea faţă de iudaism”, în Vremea, 5 august 1934, nr. 349.
[11] Idem, Ibidem.
[12] Expresia apare într-un articol publicat de Belu Silber în Şantier. Cu această ocazie, Eliade rupe definitiv relaţiile cu autorul articolului.
[13] Mircea Eliade, Journal IV, U.C.P., 1990, pp. 104, respectiv 142, cf. Norman Manea, op. cit., pp. 102-103. Textul de la pagina 104 a Jurnalului în versiunea engleză (editată de Ricketts în 1990) nu apare în versiunea românească apărută la Humanitas (1993) sub îngrijirea lui M. Handoca.
[14] „O revoluţie creştină", în Buna Vestire, Anul I (1937), Iunie 27, nr. 100, p. 3.
[15] Idem, Ibidem.
[16] „De ce cred în biruinţa mişcării legionare", în Buna Vestire, An I, 1937, 17 decembrie, nr. 244, pp1 – 2
[17] „Libertate si creaţie în literatura legionarã", în Sânziana, an I (1938), 29 ianuarie, nr. 16, p. 1.
[18] Scrisori către Tudor Vianu, vol. II, Minerva, 1994, cf. Zigu Ornea, Anii ‘30: extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 184.