Nuanţele răului

– deficienţă a privirii sau viciu al esenţei? –


Atributele divinităţii

Există cel puţin un gânditor contemporan care pune problema diferenţei dintre Est şi Vest în termeni metafizici. Christos Yannaras consideră că diferenţa de mentalitate care separă continentul european urmează în mare delimitarea geografică ce a urmat marii schisme din 1054. Dacă în Europa apuseană Biserica a preluat mentalitatea tipic romană, în care se punea accent mai ales pe atributul de legislator al divinităţii, în Estul bizantin Dumnezeu a fost perceput mai mult prin prisma atributului bunătăţii.
Calitatea de a fi bun şi cea de a fi drept sunt două atribute infinite şi „egale” ale divinităţii. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu nu este mai bun decât drept şi nici invers. Insă prevalenţa unuia din aceste atribute poate fi un indiciu asupra mentalităţilor şi tradiţiilor care le legitimează. Dacă pentru catolici Dumnezeu este în primul rând judecător imparţial al conştiinţei, individul fiind chemat la o viaţă morală în care primordială este evitarea greşelii, secondată de ispăşire (până la limita teologică a purgatoriului), în ortodoxie Dumnezeu este dispus mai curând să tolereze şi să ierte, decât să judece.
Nu vom vorbi despre semnificaţia metafizică profundă pe care o are ideea unei divinităţi care iartă. La Origen, aceasta duce către apokatastază, către o fatală absolvire a tuturor, inclusiv a diavolului. Bunătatea lui Dumnezeu fiind infinită, orice formă de rău sfârşeşte prin a fi înghiţită în oceanul iertării divine. Justiţia se evaporă pur şi simplu în favoarea atotbunătăţii cu care Origen este dispus să crediteze divinitatea. Ceea ce este interesant în plan metafizic poate fi foarte pernicios în plan social. De aceea autorul acestei „deschideri” a fost condamnat aspru de Sinoadele Bisericii.

Funcţia pedepsei

Într-un sistem bazat pe justiţie, pedeapsa joacă un rol foarte important. Reprezintă corelativul necesar al ideii de dreptate. Pedeapsa opune dreptatea nedreptăţii, care astfel este creditată cu un statut, dacă nu ontologic, măcar ontic. Ceea ce ştim, indiferent de fundamentul ontologic al răului, este că nedreptatea există şi că ea trebuie corectată. Pedeapsa are aşadar o funcţie expiatoare: răul ontic este recuperat prin curăţare, prin (re)orientarea în bine a celui căzut.
Pentru orientul creştin, dimpotrivă, pedeapsa nu curăţă, ci murdăreşte. Omul acestei visio mundi are din start imaginea perfecţiunii sale, pe care nimic nu o poate atinge în esenţă (ci doar în aparenţă). Toate evenimentele[1] au o valoare conjuncturală. Fiind dat lumii ca esenţă (nu ca potenţă), omul „bizantin” nu urmează drumul unei actualizări, ci este actualitate, chiar actualitate pură, din start. Prin urmare, nu este responsabil faţă de conjuncturi. Acestea sunt doar aparenţe înşelătoare, care nu întunecă în nici un fel perfecţiunea lui esenţială.
Demnitatea omului fiind astfel enorm ridicată, erorii îi revine statutul de umbră, de irealitate. Răul şi eroarea nu au statut ontologic, ci doar unul care ţine de poziţionare. Vede rău(l) cel care este rău poziţionat, rău intenţio-nat. În realitate răul nu există, şi neexistând nici greşeală, nu există nici responsabilitate. Mai mult, eroarea nu este atât o greşeală de poziţionare a celui care o face, cât a celui care o percepe. Miop, acesta nu înţelege binele din spatele răului.
Iertarea divină nu implică o recunoaştere a răului prin pedeapsă. Dacă în primă fază creştinismul a negat substratul ontologic al răului pentru a salva monoteismul, în a doua fază, cea a raportării la răul cotidian şi concret, orientul creştin vede iertarea ca pe un act gratuit, ca un soi de jenă a divinităţii faţă de om, situaţie care nu angajează în nici un fel responsabilitatea celui din urmă.
Pedeapsa ca expiere, proprie tradiţiei latine, recunoaşte dualismul bine-rău în plan ontic, însă sursa erorii derivă tot dintr-o greşeală de orientare, corectabilă aşadar. Statutul ontologic al răului este refuzat astfel în ultimul moment. Dar pentru omul apusean, moştenitor atît al Patristicii, cît şi al tradiţiei romane, greşeala există cu siguranţă. Fără ea justiţia ar fi lipsită de fundament.
Dacă ideea de justiţie introduce un dualism ontico-teologic (care justifică existenţa greşelii şi posibilitatea iertării) şi unul juridico-metodologic (ca să aplici dreptatea ai nevoie de opusul ei), ideea „binelui suveran” care înghite totul – idee de origine platonică – salvează monismul, însă conduce la o serie de dificultăţi „filosofice” aproape insurmontabile şi la consecinţe etice greu de acceptat.

Limitele teologice ale problemei

Cerinţa aplicării unui monoteism strict, proprie iudaismului şi creştinismului, duce la o serie de fundături. Dacă porneşti de la un singur principiu ontologic, acesta fiind dumnezeul iudeo-creştin, ajungi în imposibilitatea de a explica răul. Dacă îl recunoşti ca atare şi îi acorzi statut ontologic, cazi în dualism. Pe de altă parte, dacă accepti pe Dumnezeu ca origine a răului, distrugi fundamentul moral şi suportul psihologic al acestor religii. Soluţia cea mai simplă a problemei este să plasezi „răul” în plan moral: el nu există, există doar încercari la care, sub aparenţa răului, divinitatea te pune. Iar acest rău moral este bineînţeles unul ontic, nu ontologic; unul care afectează omul ca fenomen în viaţa curentă, nu ca esenţă. Gîndirea occidentală însă este adînc pătrunsă de pelagianism – doctrină religioasă care neagă păcatul strămoşesc, interpretînd-l doar ca pe o greşeală personală a lui Adam.
Dacă Pelagius a transpus păcatul strămoşesc în plan ontic, pentru a salva totodată pe Dumnezeu (de perspectiva imoralităţii sau a dualismului) şi libertatea umană (de spectrul predestinării), epoca patristică s-a grăbit să înlăture ipoteza răului ontologic, pentru a proteja dogma creaţiei ex nihilo. Prin instituirea unui al doilea principiu care să explice răul s-ar fi ajuns la dualism. De aceea răul nu este originar, spun ei. Însă, în absenţa unui statut ontologic al acestuia, nu poate fi explicată libertatea. Acestea sunt limitele problemei: de o parte dualismul, de cealaltă, predestinarea şi anularea libertăţii.
Bineînţeles, există şi o a treia posibilitate, erezia, ieşirea din cadrul dogmei. Atît timp cît creştinismul gonflează divinitatea pentru a o face să corespundă principiul treimic, ne întrebăm de ce nu a fost oare suficient de largă pt a include şi un aspect negativ? Astfel, problema răului şi a responsabilităţii s-ar fi găsit o rezolvare ontologică, şi am fi fost scutiţi de toată această poveste care trenează peste epoci. Neîndoios, problema răului ca deficienţă de plasament este interesantă. Dar este totodată şi o dovadă a punerii în mod defectuos a problemei.
Platonismul, cel căruia Biserica a trebuit să îi dea o replică, are o doctrină mult mai coerentă. Creaţia lumii este duală. Avem, pe de o parte, materia, pe de alta forma. Materia este perisabilă, se degradează, duce către moarte, forma este eternă, imperisabilă. În termeni morali materia este rea, iar forma bună. Neoplatonismul devenise o religie respectabilă în antichitate, poate chiar prea respectabilă, prea intelectuală. Creştinismul a trebuit să-i dea o replică. Şi replica s-a dovedit a fi inconsistentă, deoarece Părinţii Bisericii erau limitaţi în demersurile lor speculative de dogma „uni-fiinţialităţii”[2]. Prin urmare, răul nu putea fi decît fictiv, aparent, lipsit de fiinţă.
Însă scenariul cosmogonic platonician, cel puţin cel din Timaios invită la lectură. Lectură pe care Aristotel a făcut-o cu siguranţă. În dialogul amintit, Platon vorbeşte de materie, de lumea formelor, dar şi de un Demiurg, un făurar. Prin urmare nu există doar două cauze. Există cel puţin trei. Materia corespunde cauzei materiale a lui Aristotel, lumea formelor pe care o contemplă Demiurgul reprezintă cauza formală, iar demiurgul însuşi – cauza eficientă. Însă în scenariul aristotelic mai există o cauză: cea finală. De bună seamă că Demiurgul a avut un motiv pentru creaţie, altfel n-ar fi făcut-o. Aceasta este cauza finală. Astfel, la o lectură mai atentă, descoperim ceva mai mult decât un simplu dualism în problema creaţiei, chiar şi la Platon.

Epilog iudaic

Am pornit de la un principiu ontologic, pe care a trebuit să îl amendăm pentru a găsi o explicaţie coerentă problemei răului, dar am descoperit că pînă şi ipoteza dualistă platonică trimite la mai multe cauze decît eram dispuşi iniţial să admitem. Soluţia iudaică, dată prin „teoria” celor zece Sefirot, complică şi mai mult problema.
În Cabala, creaţia are loc din En Sof (Infinitul sau Incomprehensibilul), printr-un dezechilibru „geometric”. Perfecţiunea este dată de prezenţa în En Sof a tuturor celor zece atribute, în proporţii egale. Dacă unul dintre acestea este îndepărtat dintr-o anumită „regiune”, se crează un dezechilibru. Lumea noastră (una din nenumărate altele) a fost creată prin retragerea atributului Justiţie (Din sau Geburah) şi înlocuirea lui prin Bunătate (Hesed sau Gedulah). Procesul poartă numele de contracţie (ţimţum). Prin acest artificiu este explicată originea lumii şi răul şi se salvează totodată ideea zeului unic, monoteismul.
Dacă biserica creştină a dat un răspuns neoplatonismului prin dogma ne-substanţialităţii răului, Cabala iudaică dă un răspuns mai elaborat. Ca şi în teologia creştină, răul îşi justifică existenţa printr-o chestiune de poziţionare, mai concret, printr-o absenţă. Pentru creştini răul este absenţa binelui, pentru cabalişti – a justiţiei.. Iar dacă absenţa binelui este înlocuită prin gratie şi iertare (cu sau fără condiţia ispăşirii), absenţa justiţiei este înlocuită prin bunătate. Similitudinea este evidentă.
Într-o interpretare iudaică a mitului Genezei, răul se originează în actul îndepărtării fructului din pomul cunoaşterii (nu în cel de a-l consuma). Acest pom simbolizează arborele sefirotic, a cărui armonie a fost stricată prin dezechilibrul creat de Adam. Substratul ontologic al răului este astfel negat. Răul survine direct în plan ontic prin şi ca greşeală a lui Adam; ca o greşeală de poziţionare sau, mai exact, de manipulare.
Noi moştenim această orbire a omului primordial, consecventă căderii în păcat. Însă Paradisul ne este mereu accesibil. Trăim în acelaşi timp în Paradis şi în istorie, însă o deficienţă de vedere sau de poziţionare ne împiedică să îl realizăm. Aşadar, însăşi condiţia umană, condiţie demarcată prin rău şi păcat, este consecinţa unei erori de poziţionare, nu a unui viciu de esenţă. Omul s-ar putea întoarce oricînd în Paradis printr-o simplă schimbare de perspectivă. Putem spune că dacă pentru creştini răul este absenţa binelui, pentru cabalişti acesta reprezintă nu atît absenţa justiţiei, cît a privirii juste.

Note:

[1] Termenul „eveniment” este foarte echivoc. În context înseamnă nu atît „întîmplare”, cît o situaţie legată de conştiinţă, care implică o posibilitate de alegere.
[2] Prin „unifiinţialitate” înţelegem forma contrasă a expresiei Credo-ului nicean „de o fiintă cu...”