Spovedanii către Cel de Sus

- sau de ce ar fi bine să facem şi noi ca Noica –


Către sfîrşitul vieţii, C. Noica se hotărăşte să trimită un memoriu către „Cel de Sus”. Care o fi instanţa la care se raportează filosoful este greu de ştiut. Ceauşescu? Dumnezeu? Ne interesează însă doar textul. Iar acesta intră într-o tristă conjuncţie cu unele afirmaţii mai puţin cunoscute ale unor congeneri, cum ar fi M. Sebastian (în Jurnal) sau Alexandru Dragomir (într-un interviu). Avem în aceste mărturii scrise la zeci de ani distanţă cîteva rechizitorii necruţătoare la adresa lui Nae Ionescu. Toate subliniază dimensiunea imposturii intelectuale a Magistrului.
Improvizaţia atrage prin uşurinţa zborului de fluture prin care planează deasupra unor vaste domenii, într-o perspectivă pe cît de înaltă, pe atît de vagă. Nae a fost înzestrat cu siguranţă şi din plin cu acest „patos metafizic”. Era capabil să suscite în auditoriul din amfiteatrele pline ochi emoţii intense – garantate de înalte meditaţii asupra religiei (culese din Evelyn Underhill) sau de adînci cugetări asupra lumii sociale (avînd ca sursă de inspiraţie pe Ortega y Gasset).
Spirit hipnotic, magistrul fascina. O întreagă generaţie pare să fi capitulat în faţa fenomenalului Mefistofel de Brăila. Însă tabloul e departe de a fi exact. Dincolo de orbirea unora, au existat spirite lucide care au înţeles clar natura prestaţiei sale. Alexandru Dragomir (personaj de care Heidegger îşi va aminti într-o convorbire înaintea morţii) povesteşte cum, la 19 ani, a asistat la un curs al lui Nae, unde a avut surpriza să constate că Magistrul debita, în focul unei intense meditaţii „spontane”, paginile din Kierkegaard pe care tocmai le citise cu o seară înainte. Din acea clipă Dragomir începe să se îndoiască de valoarea lui Nae, susţinînd că marele idol este un plagiator. Nu o face însă unde trebuie şi se alege cu o săpuneală bună din partea lui M. Vulcănescu, personaj deja „consacrat”, pentru care lecturile deveniseră facultative, se pare. Sebastian, pe de altă parte, relatează o discuţie cu Tudor Vianu, în care acesta îl califică pe Nae drept „şef”, „stîlp de cafenea” şi impostor. Noica, în memoriul său (publicat în 1990 în Viaţa Românească), îl compară pe Nae cu un lăutar, un interpret versatil şi superficial al operelor altora.
Aşadar, în plină epocă interbelică, spectrul imposturii plana asupra celor mai „eterate” zone ale culturii române. Iar această impostură era cît se poate de evidentă spiritelor treze ale timpului. Totuşi nimeni nu a făcut niciodată nimic pentru demascarea ei publică. Dimpotrivă, Nae a devenit obiectul unui cult, uneori chiar şi din partea celor care îi cunoşteau păcatele. Cum se explică această pasivitate vinovată în ce priveşte spaţiul public? O fi de vină mentalitatea iconodulă a românului (care înjură numai în privat, nu şi în biserică), nevoia de a avea un „sfînt”, fie el şi laic, într-o tară care, vorba lui Cioran, nu a dat nici unul? Nu dăduse pînă atunci. Însă, slavă Domnului, ne-am emancipat şi am proclamat destui, chiar în timpul comunismului ateist.

***
Neasumarea, lipsa „alegerii morale” şi prelungirea la nesfârşit a „versatilităţii intelectuale” reprezintă cîteva caracteristici ale intelectualului român. Acest gen de atitudine duce în cele din urmă la invadarea „turnului filosofiei” – adică a gândirii riguroase şi a onestităţii intelectuale – de către intelectualismul steril şi stilizat, pe de o parte, şi de către impostură, pe de altă parte. Pentru că versatilitatea înseamnă în cele din urmă doar stil, planarea în formă – prin refuzul asumării unui conţinut sau pur şi simplu, prin lipsa acestuia. Iar la limita ei extremă, înseamnă impostură, maimuţărirea formei.
Nu poţi să construieşti o cultură numai din chestiuni pitoreşti şi din melancolii vagi, fără o latură profundă, fără o coloană vertebrală. Cultura română este o cultură-moluscă formată din mulţi intelectuali lipsiţi de coloană vertebrală, exersaţi doar în idolatrii, penumbre şi echivocuri, toate interesate.
Există oare o semnificaţie rituală (al cărei sens îmi scapă), un fel de cult al exemplarităţii care îi lipseşte pe intelectualii „ortodocşi” şi „patrioţi” de instrumentele proprii unei gîndiri riguroase de tip occidental? Este vorba de un fatuum, de o tradiţie, de reflexul unei identităţi la care nu vrem să renunţăm sau este doar expresia unei neguri care ne-a acoperit minţile timp de veacuri? De ce avem nevoie să ne „consacrăm” intelectualii, cînd ştim foarte bine că nu este nimic sacru, măcar pînă la proba contrarie, care trebuie totuşi administrată? Este suficient un ton profetic şi gata, ne-am pierdut minţile? Ne putem consacra „monştrii sacri” doar pe considerente de ton, de eufonie în ultimă instanţă?
Tonul profetic pare suficient ca să avem poeţi (Eminescu şi Goga), istorici (Iorga), filosofi (Nae Ionescu) şi chiar istorici ai religiilor. În treacăt fie spus, titlul unei cărţi a lui Eliade e Profetism românesc... Era o fire intuitivă. De asta e şi comparat mai (de) curînd cu un preot, guru sau şaman, decît cu un om de ştiinţă, pentru care simpla intuiţie nu e suficientă, fiind nevoie şi de o metodă riguroasă. Dar asta nu ne opreşte să-i practicăm cultul. Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea „monstrului”. Sacru? Antisemit? Doar xenofob? Hotărîţi dvs ce e, pentru că eu vreau să fiu corect politic... Sic!
Cu cît creşte numărul de practicanţi ai cultului, cu atît este şi Dumnezeul culturii mai dispus să-i ierte pe aceşti intelectuali. Ca şi Dumnezeul atotiertător al ţăranilor ce se ucid între ei, dar care au întotdeauna destui urmaşi dispuşi să facă înconjurul bisericilor în numele mîntuirii, să aprindă lumînări şi să cînte – bineînţeles, fals – osanale.
De ce nu au existat curente sau şcoli de gândire româneşti? Pentru că intelighenţia acestui spaţiu nu a simţit niciodată vreo responsabilitate faţă de propriile idei. Este absolut îngrijorătoare lipsa de responsabilitate a intelectualului român faţă de ceea ce afirmă. Acesta parcurge registrul contradicţiei cu o uşurinţă remarcabilă. Te miri cum pot încăpea în aceeaşi persoană atîtea opţiuni care se bat cap în cap. Uneori îţi este greu, aproape imposibil pînă şi să-ţi reprezinţi asemenea monstruozităţi. El, in schimb, le profesează cu subtilitate. Iar cînd i se atrage atenţia, mea culpa este ultimul lucru la care s-ar gîndi. Iar dacă el nu simte nevoia vreunei fidelităţi faţă de sine, cu atât mai puţin o va simţi faţă de ceilalţi. Se mulţumeşte să se considere inteligent urmându-şi „inspiraţia”. Libertatea astfel obţinută îl trimite într-o zonă privilegiată, în care responsabilitatea este suspendată. Acest joc de-a versatilitatea, cu sine şi cu ceilalţi, e condamnabil.
Însă există ceva şi mai condamnabil, modul în care toate aceste contradicţii şi inadvertenţe morale şi intelectuale se topesc în cultul omului superior, al celui binecuvîntat de zei, aflat deasupra judecăţii noastre. La ce bun să spunem că Nae a fost plagiator, dacă a fost un „om mare”? La ce bun să spunem că Eliade a fost antisemit sau, fie, doar xenofob – caz în care îl şi scuzăm oarecum, pt că nu i-a urît numai pe evrei, ci şi pe alţii, dintre care unii (ungurii) s-au dovedit în cele din urmă demni de condamnat, (răpindu-ne teritorii)? Mai are importanţă că ungurii şi-au cîştigat această „demnitate” ulterior, la ceva timp după imprecaţiile inspirate ale „monstrului” – cum spuneam – „sacru” sau poate că nu... Făcînd toate astea, am fi calificaţi drept resentimentari.
Dacă intelectualul român nu obişnuieşte să-şi asume atitudinile, ele fiind de cele mai multe ori „inspirate” (a se citi a-morale şi circumstanţiale), ce putem spune despre celelalte corpuri sociale, adîncite în negura sărăciei şi a promiscuităţii? Sau poate ar trebui să trasăm distincţia între intelectual şi INTELECTUAL, şi să începem lunga aşteptare a celui din urmă...