Esenienii în izvoarele latine

Argument
Unul din motivele pentru care am ales această temă îl reprezintă existenţa unor referinţe la esenieni în operele câtorva autori ce pot fi asimilaţi latinităţii prin limbă sau prin contextul relaţiilor lor cu lumea romană. Flavius Josephus reprezintă cea mai importantă sursă din epocă cu privire la esenieni. Importanţa scrierilor sale este cu atât mai mare cu cât el a fost novicele unui esenian (Banus [1]) timp de un an. Flavius vorbeşte despre esenieni în Antichităţi iudaice, în Istoria războiului evreilor împotriva romanilor şi în Autobiografia sa. O a doua sursă antică cu privire la esenieni o reprezintă Filon din Alexandria. El vorbeşte explicit despre esenieni în Quod omnis probus liber sit (Fiecare virtuos este liber) şi în Apologia, lucrare care nu s-a păstrat. Într-o a treia lucrare, De vita contemplativa, ne vorbeşte despre o sectă a „terapeuţilor”, situată în Egipt pe malul lacului Mareotis, sectă pe care unii autori contemporani tind să o identifice celei a esenienilor. Al treilea autor antic care se referă explicit la esenieni este enciclopedistul latin Plinius cel Bătrân, în Historia Naturalis, V, 17. Origenes oferă posterităţii, în Hexapla, un studiu comparativ realizat pe baza a şase variante concurente ale unor cărţi din Biblie, una dintre ele fiind eseniană. Ultimul autor important ce aparţine perioadei romane şi care a intrat în contact cu această sectă, probabil în mod indirect, prin intermediul manuscriselor, este Sfântul Ieronim, traducătorul Vulgatei – versiunea latină a Bibliei.
Alte mărturii ne-au parvenit în mod indirect, prin reluarea anumitor pasaje din autorii anterior prezentaţi. Eusebiu din Cezareea vorbeşte de esenieni în Praeparatio Evanghelica, VIII, 10, 18, având ca sursă Apologia lui Filon [2]. Ipolit din Roma în Refutatio omnium haeresium (Respingerea tuturor ereziilor) îl reia pe Flavius. Un ultim autor, Isidor din Sevilla, face câteva marginalii la Sf. Ieronim [3].

Descoperirile de la Qumrān
Cazul Qumrān reprezintă o situaţie fericită, fără precedent în istorie. Este vorba de descoperirea unui număr impresionant de fragmente de manuscrise pe piele, pergament, papirus şi metal (cupru), întocmite în opt limbi şi dialecte şi îmbrăţişând o perioadă de timp cuprinsă între sec III î.e.n. şi sec I e.n.
Primele descoperiri datează din 1947, an în care beduinii încearcă să vândă o serie de manuscrise unei mănăstiri iacobite. După mărturii ulterioare, se pare că descoperirea datează din 1945, când un tânăr păstor din tribul de beduini Ta’amireh, numit Mohammed ed’Dib, pornind în căutarea unei capre rătăcite descoperă prima peşteră, de unde ridică primele manuscrise. Acestea zac timp de doi ani într-un sac, mereu ameninţate de posibilitatea de a fi transformate în curele pentru sandale (manuscrisele fiind din piele).
Săpăturile încep în 1949, declanşându-se o adevărată competiţie între beduini şi savanţi, tribul Ta’amireh devenind un veritabil trib de arheologi şi negustori improvizaţi. Sunt descoperite în total 11 grote. Grotele iniţiale sunt localizate la 20 km sud de Ierihon, în deşertul Iuda, lângă nişte ruine numite Khirbet Qumrān, în apropierea râului Wadi Qumrān [4].
În 1952 are loc o a doua descoperire la Wadi Murabba’at, locaţie situată la 25 km sud-est de Ierusalim şi la aproximativ 5 km de Marea Moartă. Studiul textelor din aceste grote a arătat că ele aveau o cu totul altă origine decât cele găsite la Qumrān. Murabba’at a servit ca adăpost în cursul celei de-a doua revolte a evreilor (132-135 e.n.) soldaţilor lui Bar-Kokeba. Acest sit se află la 20 km sud de Qumrān [5].
Într-o a treia locaţie, Khirbet Mird, situată la 20 km sud-est de Ierusalim, s-au descoperit rămăşiţele bibliotecii unei mănăstiri bizantine, construită pe amplasamentul fortăreţei Hyrcanion a asmoneilor [6].
Primele atestări documentare care par să indice aceste situri provin din epoca a doua a fierului. Se crede că Qumrān poate fi identificat cu „Oraşul Sării” atestat în Iosua 15, 62 [7]. Pe baza cercetărilor arheologice, perioadele de locuire alternează începând din eneolitic. Însă relativ la esenieni putem vorbi de trei perioade: prima debutează în jurul anului 100 î.e.n. şi se sfârşeşte odată cu cutremurul din 31 î.e.n. care a devastat Iudeea. A doua începe după un abandon de 30 de ani şi se sfârşeşte în cursul primei răscoale evreieşti din iunie 68 e.n. [8]. În a treia perioadă de locuire a existat un post roman de supraveghere al Legiunii a X-a, comandată de legatul Traian, tatăl viitorului împărat. De asemenea, în grotele de la Wadi Murabba’at s-au descoperit monezi din timpul celei de-a doua revolte a evreilor (132-135), fapt ce atestă că situl a fost folosit din nou de răzvrătiţii evrei.
Au fost recuperate circa 40000 de fragmente de manuscris descoperite de arheologi sau de beduini, reprezentând rămăşiţele unei impresionante biblioteci. După calcule aproximative, aceste manuscrise provin de la 600 de cărţi, din care numai 10 sau 11 ne-au parvenit integral [9]. Aproximativ o treime din totalul manuscriselor sunt copii ale textelor biblice. Figurează aici toate textele canonice, uneori în mai multe exemplare, cu excepţia Esterei [10]. Apar în plus faţă de canonul iudaic trei texte care s-au păstrat în Septuaginta, biblia de limbă greacă destinată diasporei: Tobit, Iisus Sirah (Eclesiasticul) şi Scrisorile lui Ieremia şi Baruch [11]. Restul textelor atestă preocupări administrative, sapienţiale, liturgice şi apocaliptice.
Istoria primelor descoperiri de la Marea Moartă începe încă din antichitate. În anul 217 Origenes a descoperit în apropiere de Ierihon nişte manuscrise în limbile ebraică şi greacă, printre altele o versiune greacă a Psalmilor diferită de Septuaginta [12]. În jurul anului 800 mitropolitul nestorian (sirian) al Seleuciei Timotheos I trimite mitropolitului Sergios al Elamului o scrisoare în care aminteşte de nişte manuscrise ebraice descoperite într-o stâncă din apropierea Ierihonului [13].
Secta iudaică a caraiţilor [*], înfiinţată în secolul al VIII-lea deţine un document, Manuscrisul de la Damasc, foarte apropiat de unele manuscrise de la Qumrān. Cea mai veche copie a acestui manuscris datează din secolul XII şi a fost descoperit în geniza sinagogii din Cairo în 1896. Ya’qub Al Qirgisami, autor carait din secolul X, în lucrarea Istoria sectelor iudaice afirmă că în secolul I î.e.n. a existat o aşa-numită „sectă a peşterii” [14].

Datarea textelor
Datarea acestor manuscrise a fost relativ uşor de realizat. Anul 68 e.n. este terminus ante quem – data înaintea căreia manuscrisele au fost alcătuite şi copiate. Mai dificil de datat este acel terminus post quem, adică data după care au fost alcătuite. După părerea specialiştilor, nu există exemplare mai vechi de sec III-II î.e.n. [15].
Prin analiza cu carbon radioactiv a unor materiale textile ce protejau sulurile, s-a obţinut ca dată probabilă anul 33 î.e.n., cu o toleranţă de ± 200 de ani. Însă dovezile arheologice, numismatice (monezi), şi epigrafice (epitafuri ş.a.), precum şi studiul paleografic [**] indică aceeaşi datare [16]. De asemenea, există indicaţii cronologice în interiorul manuscriselor şi, probabil, unele referiri la romani, desemnaţi sub numele de kittim.

Importanţa textelor
Descoperirile de la Qumrān sunt cu atât mai importante cu cât cele mai vechi texte biblice ajunse până la noi au fost scrise cu peste 800 de ani după alcătuirea canonului de la Iamnia şi cu peste 1100 ani după epoca creării celor mai noi texte ale Bibliei [17]. Manuscrisele de la Qumrān sunt cu aproximativ 1300 ani mai vechi decât toate celelalte surse cunoscute nouă şi anterioare primului canon ebraic.
În manuscrisele de la Qumrān putem identifica mai multe tradiţii de text. Cele mai multe aparţin unei tradiţii protomasoretice. A doua tradiţie trimite către Septuaginta, iar a treia către versiunea samarineană a Pentateuhului. Mai există şi o serie de versiuni intermediare şi variante ale acestor tradiţii.
Se spune că în timpul asediului asupra Ierusalimului, fariseul Iohanan ben Zakai reuşeşte să părăsească oraşul într-un sicriu, obţinând de la Vespasian autorizaţia de a merge în oraşul Iamnia, unde va înfiinţa o şcoală care va sta la baza primului canon masoretic [18]. Demersurile de fixare a textului vor fi reluate în secolul al VI-lea, pentru ca în secolul X canonul să se fixeze definitiv. Cu această ocazie epoca interpretărilor, a midrash-urilor, favorizate de scrierea consonantică, ia sfârşit. Acum se stabileşte textul oficial, univoc, pe baza unui sistem de puncte cu rol de vocale, care indicau vocalismul „oficial” al textelor. Din acest motiv textul a primit numele de Massara, iar autorii lui au fost numiţi masoreţi – martori ai tradiţiei [19].
A doua tradiţie de text este cea alexandrină a Septuagintei. Tradiţia povesteşte că Ptolemeu al II-lea Filadelful (285-246) – dorind să adune în Biblioteca din Alexandria cele mai importante texte ale lumii – cere marelui preot Eleazar din Ierusalim câte şase preoţi din fiecare seminţie a lui Israel, cunoscători deopotrivă ai ebraicii şi limbii greceşti, pentru efectuarea unei traduceri. Cei şaptezeci şi doi de traducători (de aici numele Septuagintei), izolaţi pe o insulă, traduc Biblia în şaptezeci şi două de zile [20]. Textul Septuagintei diferă destul de mult de cel rabinic, fiind expresia unei tradiţii distincte. El a fost creat special pentru diaspora evreiască din Alexandria şi din spaţiul elen.
Manuscrisele de la Qumrān reprezintă o sursă serioasă pentru studierea istoriei textului biblic şi subliniază absenţa unei autorităţi canonice în perioada incipientă a creştinismului. Se pare că în interiorul iudaismului au existat mai multe curente, secte sau şcoli concurente, unite doar prin monoteism şi prin devoţiunea faţă de Lege. Iată o scurtă enumerare a acestora: asideii, saducheii, fariseii, esenienii, terapeuţii (identificaţi de unii cu esenienii), zeloţii, sicarii (de la sica – pumnal scurt) şi creştinii.
Asideii, cea mai veche „sectă” sprijină revolta macabeilor (asmoneilor) împotriva elenizării, dar mai apoi sunt marginalizaţi în lupta pentru putere. Saducheii sunt preoţii care se revendică de la Sadoc (Mare Preot în timpul lui David). Ei au avut în grijă templul din Ierusalim.
Au existat unii laici care au dorit să se delimiteze, să se separe de regimul de la Ierusalim, numindu-se farisei (peruşim_(ebr)= „cei care s-au separat” [21]). Flavius Josephus foloseşte termenul de αμίξια („cei care nu se amestecă”) [22]. Unii asidei, aflaţi în conflict cu dinastia hasmoneilor au emigrat sau au plecat în deşert. Se pare că preoţii esenienilor (rang moştenit prin sânge) aparţin acelor asidei intransigenţi plecaţi în deşert [23]. Flavius Josephus, în Antichităţi Iudaice (XVIII, I, 2-5) [24] şi în Istoria războiului iudeilor... (II, VIII, 2-14) [25] vorbeşte de existenţa a patru secte în timpul său: esenienii, saducheii, fariseii şi zeloţii. Ultima sectă, înfiinţată de Iuda Galileeanul se aseamănă în mare parte cu cea a fariseilor, doar că ei nu recunosc decât „pe Dumnezeu drept unic stăpân şi rege” [26]. Acest fapt a dus la conflicte inevitabile cu autoritatea romană. Din această ultimă sectă au derivat sicarii, ucigaşi fanatici.
Flavius Josephus descrie în ample pasaje organizarea socială a comunităţilor eseniene. De asemenea, vorbeşte de existenţa mai multor grupări, în funcţie de acceptarea sau nu a căsătoriei. Deşi îi descrie ca neimplicaţi în politică, paşnici, în Istoria războiului iudeilor... (III, II, 1) [27] vorbeşte de Ioannes esenianul, unul din liderii primei revolte împotriva romanilor. Nu e de mirare că romanii au distrus aşezarea eseniană din deşertul Iuda. O probă indirectă despre existenţa mai multor curente eseniene ne-o oferă Eusebiu, care citează un pasaj din Apologia lui Filon din Alexandria, în care acesta spune că unii esenieni locuiesc în oraşe [28]. Prin urmare mişcarea eseniană, presupus ascetică, nu avea o coerenţă internă foarte puternică, din moment ce tolera şi unele aspecte aparent contrare doctrinei lor (căsătoriile, locuirea în oraşe şi implicarea politică).
Cuvinte frumoase despre esenieni are şi Plinius cel Bătrân, care în Historia Naturalis ( V, 17) descrie o comunitate de aproximativ 4000 de oameni, care nu procreează şi dezavuează orice formă de proprietate, trăind totuşi paşnic, împărţind toate bunurile în comun etc.
Ultimul autor care ia contact direct cu esenienii, cel puţin cu textele lor, este Sfântul Ieronim, în secolul IV. Acesta merge în Palestina pentru a realiza versiunea latină a Bibliei, după originalele ebraice. Aici intră în contact cu unele scrieri eseniene, care vor ajunge în arhivele Vaticanului. Un aspect interesant e legat de faptul ca Vulgata este mai apropiată de canonul rabinic decât Septuaginta, deoarece Sfântul Ieronim s-a raportat în special la manuscrisele ulterioare conciliului de la Iamnia.
Contribuţia esenţială a manuscriselor de la Qumrān este legată de conştientizarea eterogenităţii surselor, de existenţa unor tradiţii alternative şi concurente ale textelor sacre, care au fost canonizate mult mai târziu. În felul acesta avem acces la o preistorie a textelor şi a tradiţiilor care le-au format. Aceasta a fost şansa unică pe care ne-a oferit-o cea mai mare descoperire arheologică a secolului XX.

Note:

[1] Flavius Josephus, Autobiografie, 11, cf. Originile creştinismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 64; I. D. Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, pp. 218-219.
[2] E. M. Laperrousaz, Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 76, n. 70.
[3] I. D. Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 244.
[4] E. M. Laperrousaz, op. cit., p. 7.
[5] Ibidem, p. 12.
[6] Idem, Ibidem.
[7] Ioan Chirilă, Mesianism şi apocalipsă în scrierile de la Qumran, Ed. Arhidiecezana, 1999, p. 11.
[8] E. M. Laperrousaz, op. cit., p. 20.
[9] I. D. Amusin, op. cit., p. 82.
[10] E. M. Laperrousaz, op. cit., p. 27.
[11] Ibidem, p. 28.
[12] I. D. Amusin, op. cit., p.49.
[13] Ibidem, p. 50.
[*] Sectă care nu recunoaşte decât Biblia, respingând Talmudul.
[14] Ibidem, p. 52.
[15] Ibidem, p. 128.
[**] Paleografia este disciplina care se ocupă cu analiza scrierii, a formei literelor, a procedeelor de scriere şi a evoluţiei grafiei caracterelor.
[16] Ibidem, p. 130.
[17] Ibidem, p. 87.
[18] Originile creştinismului, Polirom, Iaşi, 2002, p. 30.
[19] E. M. Laperrousaz, op. cit., p. 32.
[20] Originile creştinismului, p. 103.
[21] I. D. Amusin, op. cit., p. 17.
[22] Idem, Ibidem.
[23] E. M. Laperrousaz, op. cit., p.104.
[24] Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, vol. II, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2004, pp. 438-440.
[25] Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Ed. Hasefer, 2002, pp. 159-164.
[26] Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, vol. II, p. 440.
[27] Flavius Josephus, Istoria războiului evreilor..., p. 239.
[28] Eusebiu din Cezareea, Praeparatio evanghelica, VIII, 11, cf. I. D. Amusin, op. cit., p 218.